1.

Îşi reveni în simţiri cu o durere de cap asemănătoare unei mahmureli, dar din păcate nu putea zâmbi mulţumit că o făcuse lată cu o seară în urmă. Ţinea volanul în mâini şi asta îşi amintea că făcuse şi înainte de a-şi pierde cunoştinţa. Prin parbrizul automobilului văzu botul lung al puternicei maşini de epocă, apoi clădirea Gării Obor, cu ceasul vechi pe marginea căruia limbile erau oprite aşa cum le ţinea minte:
– Şapte fix…, murmură scuturând din cap, ca într-o încercare de a-şi alunga durerea.
– Ce faci domnule? Nu vezi pe unde mergi? Mi-ai distrus rochia…
Jenat întoarse capul şi văzu pe trotuar o tânără blondă, gesticulând. Nu exagera. Chiar îi distrusese rochia! De la poale şi până la piept era stropită cu apa murdară din lacul mare ce se adunase lângă bordură.
– Ce mă fac? Îmi vine să te zgârii pe ochi! Uite ce mi-ai făcut! Şi, în jumătate de ceas trebuie să mă prezint la interviu…
Era frumoasă. Blondă, înaltă, la vreo douăzeci şi patru – douăzeci şi cinci de ani. Iar el, trecând cu automobilul prin lac…
– Când a plouat? se întrebă cu voce tare, suficient însă pentru a fi auzit de fata de pe trotuarul din faţa gării, care isbucni şi mai revoltată:
– Asta le întrece pe toate! Dintre toate vorbele, ai ales cea mai jalnică şi incredibilă scuză!
Dar el nu ţinea minte ploaia. Şi nu fusese inconştient mai mult de un minut, după cum arăta ceasul de pe Gara Obor.
– Am reuşit! exclamă bărbatul şi pocni volanul cu ambele palme, bucuros.
Alături de automobil, tânăra lovi cu vârful pantofului geamantanul de lângă ea după care îl ameninţă:
– Câtă lipsă de bun simţ! Chiar am să te zgârii pe ochi!
Din reflex, o apucă de braţe când aceasta se năpusti peste portiera convertibilei atacându-l cu unghiile ţintindu-i faţa. Controlându-şi bucuria, o întrebă pe un ton împăciuitor:
– Vă pot duce undeva, domnişoară?
Între timp, lumea din faţa gării începuse să se adune ca la o reprezentaţie de circ în aer liber.
Strunindu-i mâinile, o admiră: chiar era o frumuseţe. Aprigă, dar foarte frumoasă. Şi avea ceva…
– Da! îi spuse ea scurt, după care se smulse din mâinile lui şi îşi aruncă nervoasă geamantanul pe bancheta din spate. Mă vei duce la uzină, la Malaxa! Şi, cât de repede poţi! Întârzii la interviu…
– Cu rochia asta? o întrebă în timp ce se aseza pe locul din dreapta.
– Nu! Şi, să nu te uiţi! Ridică acoperişul, dacă nu vrei să îmi simţi unghiile!
Abţinându-se să nu râdă, comandă deplierea acoperişului, după care demară îndepărtându-se de publicul adunat deja pe lângă maşină.
– Să nu te uiţi, te avertizez! îi aruncă ea şi se apucă să descheie nasturii de la spatele rochiei.
Încercând să nu-şi îndrepte privirea către pasageră, o întrebă:
– Să îmi spui dacă ai nevoie de ajutor, cumva…
– Nu îndrăzni să te oferi la aşa ceva!
Strângând volanul pentru a-şi stăpâni râsul ce ameninţa să răbufnească, acceleră în drumul către Malaxa. Se nimerise bine, incidentul. Şi el avea drum tot la uzină, unde încerca să-l prindă pe patron pentru o audienţă.
Printre foşnete, pasagera îi mai strigă o dată:
– Să nu te uiţi!
Speriat o clipă de mişcările ei, văzu cu coada ochiului cum aceasta se răsuceşte spre bancheta din spate.
– Bine că nu te-ai repezit la ochii mei, că nu mă uitam!
– Nici să n-o faci, că mă întorc direct spre ei dacă te prind că te uiţi…
Dar se uită. Puţin, admirându-i spatele şi cordeluţele sutienului, însă nu îndrăzni să insiste mai mult de câteva secunde.
– Sunt chiar nebună… mormăi fata, întorcându-se.
– De ce zici asta?
– De ce? Nu vezi că îmi schimb rochia în maşina unui necunoscut?
Râzând, îi răspunse:
– Păi n-ai zis să nu mă uit? Nu văd…
Imbrăcând rochia, pasagera izbucni la rândul ei în râs. Avea şi un râs frumos, asortat cu frumuseţea ei. Un râs… blond. N-o complimentă, de teama unei noi reacţii ameninţătoare către ochii lui. O lăsă în pace, să termine de îmbrăcat şi-i mai zise doar când opri motorul lângă poarta uzinei:
– Am ajuns. Eşti gata?
– Stai…, ceru fata şi îşi aranjă grăbită părul prinvindu-se în oglinda retrovizoare. Gata! îi mai spuse, apoi coborî grăbită, trăgând după ea geamantanul.
O urmări cum se îndreaptă grăbită înspre cabina portarului şi atunci dădu frîu liber hohotelor pe care le strânsese între dinţi pe timpul drumului.
– Curată nebunie! declară, după care extrăgând geanta diplomat de pe bancheta din spate îşi recompuse o expresie serioasă şi coborî.
Reuşise. Rămânea acum să-l convingă pe Malaxa.

Episodul 2