6.

Locuinţa de serviciu dată de Nicolae Malaxa era foarte aproape de Foişorul de foc. O găsise uşor pentru că ştia zona şi chiar daca acum străzile erau pavate cu piatră cubică, pe margini văzuse în mare parte aceleaşi case care rezistaseră până în prezentul lui. În faţa gardului din fier forjat păzeau doi oameni în uniformă, cu şepci pe cucul cărora se găsea emblema Malaxa. I se deschiseseră porţile şi parcase în curte Maybach-Zeppelinul DS8 chiar lângă automobilul de servici pe care şoferul îl ştergea de zor încercând să impresioneze.
– Şefu’, eu sunt Niţă! Şofer şi băiat bun la toate, mă ştie dom’ Malaxa de descurcăreţ…, se prezentă şoferul, un scundac negricios, cu mustaţa îngustă şi obraz proaspăt ras.
– Bine, Niţă, acum ajută-mă să duc în casă ce am prin portbagaj şi pe bancheta din spate. Cu grijă, te rog!
– Am înţeles, şefu’, dar lăsaţi că le urcăm noi… Alo, paza! Haideţi să ducem la etaj bagajul domnului Visarion, măi băieţi!
Îl lăsă pe Niţă să se ocupe de bagaje şi intră în noua sa casă, care prin mărimea ei părea că emană putere. Pe hol, lipite de un perete, aşteptau două femei îmbrăcate în uniforme cu emblema Malaxa în dreptul inimii.
După urările de bun venit, cele două se prezentară:
– Eu sunt tanti Geta, bucătăreasa. Gătesc orice! Şi-mi iese bine, spuse femeia în uniformă albă, la vreo cincizeci de ani.
– Iar eu sunt Ioana, fată în casă. Mă ocup de curăţenie şi de ce se mai iveşte. N-o să găsiţi fir de praf în urma mea! se prezentă a doua, mai tânără cu vreo treizeci de ani decât tanti Geta, purtătoare de uniformă albastră şi şorţ alb.
– Pe noi, ne găsiţi la demisol, că acolo ne e locul. Să vă arate Ioana ce e de văzut prin casă?
– Nu, tanti Geta, mulţumesc. N-am să mă rătăcesc de unul singur.
Privind la ceasul de pe peretele din spatele celor două servitoare, Mircea Visarion întrebă:
– De mâncare, ce avem?
– Borş de perişoare şi…
– Perfect! Ioana, îmi aduci sus!
– În bibliotecă, sau în birou? întrebă camerista, serviabilă.
– Mă găseşti tu…, îi zise el şi o porni pe scări, după ce aruncă o privire scurtă pe la parterul casei.
Dacă jos casa era împărţită în dreapta cu sala mare, de bal, pe dreapta, iar în stânga fumoar,sufragerie, bibliotecă şi cameră de lucru, la etaj întâlni deasupra sălii o bibliotecă mare, o cameră de lucru şi o cameră de oaspeţi, iar pe stânga dormitoarele şi o nouă sufragerie. Mobila era masivă şi sobră, cu un aspect care contribuia la senzaţia de putere pe care o emana casa prin mărimea ei.
– Unde le ducem, şefu’? îl întrebă Niţă, apărut şi el pe holul etajului, urmat de băieţii de la pază, cu toţii având braţele încărcate.
– În birou, Niţă… Vin eu după şi despachetez.
Le deschise uşa bibliotecii mari şi îi urmă, dar nu trecu mai departe, către camera de lucru.
– Suuuuu-perb! îşi spuse Visarion răsucindu-se prin încăperea largă pe pereţii căreia erau dispuse rafturi solide încărcate cu cărţi, de jos şi până la tavan.
– Poftă bună! îi ură Ioana în timp ce depunea o tavă încărcată, pe unul dintre birourile care erau dispuse in fiecare colţ al bibliotecii.

7.

Se făcuse seară deja. Ziua întîi petrecută în acest prezent se scursese la fel ca oricare alta, din oricare alt timp, ceas după ceas.
– Ar merge…, zise Visarion vorbindu-şi singur în faţa terminalului de la care accesase bateria de servere pe care depozitase inestimabilele informaţii cu care venise din viitor.
– Mhm…, încuviinţă tot el, deschizând dosarul automobilului al cărui prototip aveau să îl construiască uzinele Malaxa abia peste un deceniu de acum înainte.
Inşirui la imprimantă o coadă de planuri, după care plecă la culcare. De mâine, de când îi va înmâna colile, de automobil are să se ocupe Nicolae Malaxa.

8.

Aşteptase mai bine de două ore în anticamera Şefului Marelui Stat Major, până ce după un ordin primit prin telefon fusese introdus de către aghiotant în biroul lui Ion Antonescu. La intrarea sa, Malaxa se ridicase de pe fotliu şi îl prezentase:
– Iată-l pe omul care ţine istoria României în mîini!
– A întregii planete, ar fi mai exact! zise Antonescu, indicându-i să ia loc pe fotoliul alăturat de cel al lui Malaxa.
– Nu sunt interesat de viitorul tuturor ţărilor, domnule mareşal…
– Uşurel, tinere! Nu te grăbi! Am văzut filmul pe care mi l-a arătat Malaxa, însă nu sunt decât general de brigadă la momentul de faţă…, nu-mi aminti cât m-am apropiat de moarte prin reperul ăsta, al gradului suprem. Mai am, până la execuţie, încă doisprezece, iar până la mareşal doar vreo şapte. Îmi aud ceasul socotind deja numărătoarea inversă şi nu îmi e pe plac!
Aşezându-se în dreapta lui Malaxa, Visarion zâmbi neutru. Antonescu îl privi câteva secunde în ochi, încruntat, după care îi spuse franc:
– Domnule, eu nu sunt capitalist precum Malaxa deci n-am interese băneşti. Datoria mea ca militar şi jurământul pe care l-am depus îmi călăuzesc drumul către sacrifiul suprem, dacă altă cale nu-i. Şi… urmaşii-urmaşilor noştri au văzut în filmul ăsta cu care m-aţi pus la curent, că nu dau înapoi nici de pe ultimul meu drum. Dacă aţi venit la mine pentru ca eu să dau lovitura de stat, am s-o fac. Dar nu mă încred în nimeni să-l slujesc! Iau eu frîiele-n mîini şi mă fac conducător al statului, cum trebuia să devin mai târziu. De data aceasta însă, asupra binelui ţării va veghea armata! Şi tot de data aceasta, se va lăsa cu exilări şi naţionalizarea proprietăţilor celor corupţi!
Nicolae Malaxa se mişcă în fotoliu, neliniştit, de parcă deodată i-ar fi lipsit confortul. În acelaşi timp, pe faţa lui Visarion se aprinse un zâmbet larg. Generalul de brigadă Ion Antonescu îi zâmbi la rândul său, înţelegând că oaspetele din viitor tocmai această atitudine îşi dorise de la el.
– Domnilor, atunci să-nceapă balul! spuse şeful Marelui Stat Major şi ridicând receptorul îi ordonă aghiotantului aflat în anticameră: Vasilescule, să se trimită către toate unităţile din ţară ordinul Ioan Vodă cel Cumplit!
– Domnule general, ce bal să înceapă? întrebă Malaxa încurcat.
Adresându-i-se lui Visarion, Ion Antonescu răspunse:
– Doar nu credeaţi că regele m-a scos fără temei de la şefia Marelui Stat Major…

Episodul 5

Episodul 9