A Thousand Suns

Cu siguranţă mi-a trecut pe sub nas de mai multe ori în scormonelile prin Amazon, dar nu i-am dat importanţă până când am văzut-o la Horia pe blog, cu coperta în widget-ul „Acum citesc”. De vreo câteva zile gustam câteva pagini din câte ceva, dar nu se lipea nimic şi încă eram în căutarea unei cărţi care să-mi facă într-adevăr poftă să o trăiesc citind-o. Ei şi uite aşa am dat un search, să văd ce are în ea A thousand suns asta…

On April 30th 1945 the Allies secretly surrendered unconditionally to Nazy Germany. Four hours later that surrender was withrawn.

Mai mult nici nu îmi trebuia!

The world never knew – until now…

Şi m-am apucat de ea, cu foame! Habar nu aveam cine este Alex Scarrow, daca toată lumea i-a citit cărţile şi-l poleieşte în aprecieri, ori dacă acum băga degetul ca să verifice dacă apa-i udă. Scrie miştocuţ, scurt, pe episoade-poveste cu continuări din sfârşiturile precedente şi-i iese super. Mi-am zis că n-am mai citit aşa ceva de pe vremea când mă îndopam cu Robert Ludlum, dar nu-i. Nu-i ca acolo. Aduce mai mult cu seria de aventuri ale lui Dirk Pitt, de la Clive Cusller. Cam asta gândeam pe la început, apoi m-am scufundat în ea cu foarte mare plăcere… până pe la pagina şaptezeci şi ceva din .pdf-ul ei. Nimic nu-i perfect, aşa-i? Ce nesuferiţi sunt câte unii cititori…

În ultimele zile ale războiului, Hitler se bucură de speranţa încă unei arme secrete: au copt un nuke! Un echipaj exeperimentat de Junkers 88 este desemnat să zboare un bombardier american B-17 Flying Fortress până la New York, unde să sloboadă nuke-ul într-o demonstraţie de forţă, care conform planului făcut în bunkerul de la Berlin, îi va forţa pe americani să se alieze cu Germania în lupta contra bolşevicilor.

În zilele noastre, nişte pescari agaţă plasa de coada unei epave care se dovedeşte a fi un bombardier strategic din vremea celei de-a doua mari conflagraţii în care americanii au salvat lumea. Trimis să pozeze epava personajul principal dezlănţuie acţiunea din prezent, descoperind în interiorul avionului rămăşiţe din uniforma germană a pilotului…

Superbă cartea! Merge citită în viteză şi cu siguranţă îşi merită banii pentru senzaţia pe care o provoacă: e plăcere s-o citeşti!

Alex Scarrow însă o dă în bară la veridicitate şi detalii. Ziceam că pe la şaptezeci şi ceva… Ei, pe acolo a fost primul sughiţ! Zice autorul că nemţii înlocuiseră pe bombardier mitralierele Browning, cu unele MG-81 pentru că nu s-ar fi descurcat cu producerea muniţiei. Alo, domnu’ Scarrow? Câte benzi de mitralieră consideraţi că ar fi trebuit pentru un zbor numai dus către America? N-ar fi găsit nemţii prin avioanele americane şi britanice care au fost doborâte mai peste tot prin Europa lor? Ori, chiar n-ar fi capturat de la trupele aliate nişte benzi de 0,30 sau 0,50?

Plus că autorul nu prea are nici o treabă cu comenzile de zbor şi nici cu luptele, indiferent că ele se răsucesc pe cer sau se zvârcolesc la sol. Astfel, după dumnealui, veteranii îşi demonstrează experienţa flancând. Probabil Alex Scarrow consideră că asta se deprinde după ani mulţi de linia întîi, restul aruncându-se idioţeşte în atacuri frontale în ritmul pasului de defilare. Prin aer îi cam chinuie pe săracii aviatori greşindu-le din pix manevrele.

Superbă escorta bombardierului prin poziţionarea ultimelor două avioane de vânătoare aripă la aripă, de-a stânga şi de-a dreapta. Cum ar fi putut riposta?

Păcat de talentul cu care descrie. Pe cuvânt că e mai mare dragul să citeşti cartea asta! Şi te face să te simţi acolo, în frig, în noroi, să simţi foamea şi lipsurile, bucuria unei ţigări, a căldurii, pur si simplu e ca la film şi chiar mai mult de atât: vezi camarazii tăi acolo, pe fundalul unor scene în care n-ai fost.

A thousand suns este cartea de debut a lui Alex Scarrow şi din păcate n-a făcut-o mai frumoasă. Cu regret, îmi amintesc acum de personaje… Maiorul Rall, omul care se ocupă de pregătirea misiunii, superb construit. Încântător.

Apoi, Scarrow o dă în bară de două ori.

Escorta ce va însoţi bombardierul în culorile US Air Force este formată din avioane de vânătoare Messerschmitt 109, ceea ce este o mare greşeală: hello, mr. Scarrow, de Focke Wulf 190 s-a auzit pe la dumneavoastră? Pentru escorta într-o misiune atât de importantă nu s-ar fi folosit ce era mai bun? Nişte Dora „bot lung”?

Comandantul escortei, ultimul As al Luftwaffe, poartă numele de… Schroder! Zdrang! Şocant! Exista Günther Rall cu 275 victorii. Nah… apropos de Rall. Să zic că era disponibil şi Hartmann, Asul Aşilor, cu 352 victorii?

De ce n-o fi folosit un echipaj de pe Heinkel 177, la fel de cvadrimotor precum Fortăreaţa Zburătoare?

Am zis că în carte este menţionat şi Rudolf Hess? Interesantă aducerea acestui nume în carte. La momentul acelei secvenţe, mi-a făcut mintea să zboare niţel dar din păcate indiciile de până atunci au tăiat visarea mea.De-ar fi scris Alistair MacLean cartea asta… mmm… Dar n-a scris-o! Iar Scarrow a fost prea verde, prea necopt pentru a menţine suspansul, pentru a realimenta focul şi nu ştie încă să surprindă.

Are însă sclipiri: foloseşte un pluton de Gebirgsjägeri în loc de Fallschirmjägeri, adică vânători de munte şi nu paraşutişti, într-o misiune cu desant de pe un U-Boat şi capturarea unui aerodrom de campanie. Are farmec mare aspectul ăsta! Şi ar fi avut mai mult dacă punea în fruntea plutonului pe Otto Skorzeny!

Probabil am să recitesc cartea. Alex Scarrow scrie foarte mişto şi în mod sigur am să încerc şi celelalte cărţi scrise de el, unde sper că a făcut-o mai matur. Chiar regret că a trebuit să scriu despre defectele din A thousand suns. Mă doare, undeva înăuntru, la sufletul pentru cărţi.

Închei aici, c-o întrebare: s-au folosit la bordul U-Boat-urilor copii din Hitlerjungen? La momentul ăsta îmi amintesc că cel mai tânăr comandant de U-Boat avea vreo douăzeci de ani, însă mă îndoiesc că la bordul submarinelor erau copii. Poate la aspectul ăsta Alex Scarrow chiar s-a documentat… şi am îndoielile aiurea.

Oricum, spor la citit. Este o carte frumoasă!