Un pic zombie aşa…, după bucuria unei insomnii complete, citeam presa pe net şi am dat în ziarul Adevărul peste un articol cu noi declaraţii ale lui Ahmadinejad. Ne-am obişnuit cu stilul lui, nu? E chiar previzibil şi fiecare dintre noi i-am putea deja scrie discursurile dinainte să cuvânteze. Nu-i greu: ceva anti-americani, ceva anti-evrei, o negare a Holocaustului, amenintarile cu contraatac si razboi total, şi ceva cu Alah.

Cândva, eram prieteni şi putea ieşi o cumetrie româno-iraniană de făceam o geampara cot la cot cu ei prelucrându-le petrolul pe la Midia. N-a fost, n-a fost să fie…

Ca de obicei, lucrurile bune se întâmplă numai cui trebuie.

Acum ceva timp îl admiram, personal, pe Ahmadinejad. Îmi plăcea la el modestia, faptul că s-a zbătut, că a tras, că a fost unul dintre cei mai buni din ţara lui, etc.

Şi acum îmi place uitătura lui cruntă, felul în care ameninţă cu degetul şi cum impresionează simplu dintr-o poză. Aşa trebuie că arătau şi câţiva dintre domnitorii noştri: Vlad Ţepeş, Ioan Vodă cel Cumplit (preferatul meu) şi alţii, că n-am dus lipsă de lideri duri.

Acum, legat de ceea ce am citit în articolul din Adevărul, ridic la rândul meu sprânceana: cum e bre, cu americanii ăştia? Ia să vedem ce zice Ahmadinejad:

„Statele Unite nu au intrat niciodată într-un război real, nici în Vietnam, nici în Afganistan şi nici măcar în cel de-al Doilea Război Mondial”,

Au avut vreodată americanii un război real? Au avut, că şi poporul american a plătit tributul de vieţi pentru libertatea lor şi chiar a altora. Dumnezeu să-i odihnească în pace pe cei căzuţi în lupta pentru libertatea semenilor lor.

La o mică analiză însă, ce răspunsuri putem obţine?

Nici asta nu-i greu, că acum S.U.A. au cam trecut în rol de asupritor. Există, da, diferenţe de imagine, obţinute prin manipulare şi propagandă. Nu putem pune semnul egal între Germania celor două războaie mondiale şi acţiunile S.U.A. Dar, găsim asemănări între unele isprăvi ale U.R.S.S. şi ale vechilor expansiuni imperialiste ale Marii Britanii, Spaniei, Franţei, Olandei, Portugaliei, Belgiei, faţă de ceea ce fac de ceva timp Statele Unite ale Americii.

Probabil că S.U.A. vor obţine într-un final dominarea planetară, chiar dacă ea va fi sub o altă formă decât şi-au dorit-o vechile imperii şi defuncta Uniune Sovietică. Culmea, S.U.A. nu au şi nu au avut nici măcar un singur dictator şi nici o dinastie regală, dar poate tocmai de aici li se va trage succesul: ca într-o dinastie, preşedinţii americani au acţionat pentru întărirea economico-industrială a ţării lor, pentru afirmarea şi dominarea ca putere militară, dar şi politică, mai ales prin influenţa politică la nivel planetar.

Bun, dar cu războaiele reale, aşa cum a pus Ahmadinejad problema, cum rămâne? Au avut, au ba?

La ochi, aşa rapid, ce putem considera?

Perşii lui Ahmadinejad au avut războaie adevărate. Chiar şi iranienii. Şi dacii, şi românii, au avut din plin. Şi multe alte popoare.

Există în primul rând diferenţe geografice. Ei, de atâta de puţin timp de când au istorie, au fost poziţionaţi pe un continent izolat de războaie adevărate. Mai bine decât ei n-ar fi stat decât australienii, de-ar fi fost la fel de independenţi precum Statele Unite ale Americii.

Campaniile lor n-au fost multă vreme cine ştie ce. N-au avut de ţinut un front lung. Au avut parte de o colecţie, de o istorie de campanii şi atât. Abia târziu au avut implicarea în primul război mondial, apoi în cel de-al doilea, dar n-a fost vorba şi în cele două exemple mai răsărite, doar de campanii expediţionare? Şi, mai ales, cel mai important aspect, n-au intrat în luptă decât atunci când au fost siguri că pot face faţă? Ei au ales momentele implicării şi s-au bucurat de condiţii favorabile.

Apoi, conflictele recente au fost şi mai şi.

Deci, cum e bre cu americanii ăştia?