10 Iunie 2011, de Craite

In a galaxy far, far away… si intr-un univers aproape asemanator cu vraistea si bunastarea de pe la noi, doua vecine se iau de bucle.

Una din ele este Romaniea, fata cuminte in general, dar saracita, al carui lider (Decebal Fartescu, evident) aflat fata in fata cu apogeul belelelor – dizolvarea NATO, excluderea din UE, si alte ghinioane – decide asa cum ii sade bine oricarui dic comandant suprem, sa distraga atentia gloatei printr-un razboi. Ceva mic, acolo, sa fie. Motivatia i-a incoltit in minte cu aproape un an in urma, pe cand citea pe net din blogul lui Cristian Negrea:

Banatul sub ocupaţie sârbească

De dezagregarea monarhiei austro-ungare au profitat în primul rând sârbii. Garnizoanele lor se strecoară şi se instalează în Banat începând cu luna noiembrie a anului 1918, când ocupă Neoplanta şi chiar Lipova de Mureş. La 19 februarie 1919 generalul sârb Gruici intră în Timişoara şi dizolvă toate gărzile şi consiliile naţionale, preluând imperiul asupra judeţului Timiş. Ne-am fi aşteptat la o trataţie frăţească din partea tovarăşilor de suferinţă de sub acelaşi tiran bicefal reprezentat de monarhia austro-ungară, la fel cum i-am tratat şi noi pe ei.
Deputatul român Ştefan Cicio Pop, cel care a condus ulterior de la Arad renaşterea naţională sub flamurile Partidului Naţional Român, l-a apărat în proces pe redactorul ziarului sârbesc Zastava în 1892, mai mult, s-a zbătut şi a intervenit pentru cei zece mii de prizonieri sârbi deţinuţi în cetatea Aradului în condiţii insalubre în 1914. Din cauza condiţiilor grele de detenţie, printre ei izbucnise tifosul şi zilnic mureau 40-50 de oameni. La interpelarea sa din Parlamentul ungar, primul ministru, Istvan Tisza, îi replica plin de furie, în tribunele aceluiaşi parlament: „mulţumeşte-te că trăieşti şi că poţi infecta şi astăzi aerul curat al maghiarilor!”. Deputatul român Ştefan Cicio Pop nu s-a resemnat şi a continuat lupta sa, mergând până în pânzele albe, trimiţând inclusiv memorii în ţările vestice prin intermediul unui prizonier sârb deghizat în lucrător austriac, şi până la urmă obţine condamnarea călăului sârbilor, colonelul Hegedus, degradat şi închis, iar regimul prizonierilor sârbi a fost considerabil ameliorat. Ulterior, după război, congresul întemniţaţilor şi internaţilor de la Novisad i-a adresat calde mulţumiri deputatului Ştefan Cicio Pop.
Ne-am fi aşteptat la recunoştinţă, sau măcar la tratament demn şi egal din partea unui popor care a suferit din plin din partea aceloraşi asupritori. În schimb, după ocuparea Banatului, tot în baza aceluiaşi ciudat acord semnat de generalul francez Franchet d’Esperey, sârbii s-au dedat la prigoane, arestări şi ameninţări, ba chiar îi luau pe plugarii români şi îi duceau în Serbia la munci agricole, un fel de muncă forţată.
Alături de sârbi apăruseră şi ofiţerii francezi, care s-au lăsat cuceriţi rapid de atmosfera pregătită lor de nobilii unguri din Arad şi Timişoara, de banchete şi chefuri, astfel că ajunseseră cei mai mari avocaţi ai drepturilor maghiarilor asupra Banatului. Excepţia notabilă a fost Lugojul, puternic centru românesc, unde francezii sunt fermecaţi de societatea românească.
Profitând de bunăvoinţa sârbilor şi indiferenţa francezilor, ungurii din Banat se pregătesc de luptă împotriva românilor. Dezarmarea şi dizolvarea gărzilor româneşti din judeţul Arad erau gata la 10 februarie, ulterior au fost ucişi gardiştii din Chişinău-Criş de către un detaşament din Puspoklandany, la 20 februarie două batalioane din divizia ungară a 23-a, sub comanda generalului Soos au atacat cea mai puternică gardă română, cea din Şiria, unde au masacrat familia doctorului Hotăranu şi pe alţi săteni. De aici, au invadat întreg ţinutul până la linia demarcaţională, trenurile blindate de la Seghedin ajungând până la Hălmagiu, în Munţii Apuseni. Vreo 60 de gardişti de la Şiria au trecut dincolo şi s-au înrolat în armata română.
Un aspect mai puţin cunoscut îl constituie faptul că sârbii au împiedicat plecarea delegaţilor români din Banat ocupat de ei la adunarea naţională de la Alba Iulia, la început prin şicane, iar mai apoi chiar prin interzicerea deplasării lor. Nu întâmplător, hotărârea de la Alba Iulia, în articolul I, spune aşa:
Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.
Dar sârbii înţelegeau altfel. Chiar şi după ce convenţia de la Paris ne face o dreptate imperfectă, lăsând o treime din Banat sârbilor, care până atunci nu stăpâniseră nicio clipă vreun teritoriu la stânga Dunării, ei tot nu se dădeau duşi din Banat. Ar fi trebuit să evacueze porţiunea atribuită României până în a doua jumătate a lunii iulie, dar profitând de ofensiva ungară de peste Tisa începută la 20 iulie împotriva noastră, au tergiversat lucrurile, jefuind tot ce puteau din teritoriul atribuit României şi care trebuiau să-l părăsească. Armata română a trebuit să-şi trimită toate forţele să se bată împotriva bolşevicilor unguri, lăsând Banatul la mila sârbilor şi a ofiţerilor francezi montaţi împotriva românilor.
După cum spunea generalul Mărdărescu în memoriile sale:
„Situaţia reală însă, lăsată de sârbi, era de aşa natură, încât nu mai era nevoie de cercetări. Atât bunurile şi instituţiile publice, cât şi proprietăţile private, trebuiau dijmuite de armata şi autorităţile sârbeşti cu un astfel de procent, încât să ne rămână prea puţin din ce-a fost şi, dacă era cu putinţă, să nu ne mai rămână nimic”. (General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, editura Marist, 2009).
Generalul Mărdărescu era un om foarte echilibrat, vorbind prea puţin despre ceea ce a găsit în Banat, în ideea că sârbii erau aliaţii noştri. Dar dacă un astfel de tratament am avut parte din partea unui aliat, atunci ce ne aşteptam din partea unui duşman, cu care stăteam faţă în faţă, pe linia de demarcaţie hotărâtă tot de aliaţii noştri? În acelaşi timp, păzeam frontiera estică, pe Nistru, împotriva bolşevicilor ruşi, luptam în nord împotriva ucrainenilor bolşevizaţi încercând să facem joncţiunea cu cehoslovacii şi polonezii, şi nici în sud nu eram prea siguri cu vechii inamici bulgari. Eram în război pe frontiere lungi de 1400 de kilometri la vest, de 1000 de kilometri la est, şi la sud în expectativă armată. Ca şi cu un an înainte, eram în continuare înconjuraţi de duşmani, iar armata noastră ducea lipsă de orice, mai puţin de încredere şi entuziasm. Şi acest lucru se va dovedi hotărâtor.

Cristian Negrea, ca urmare a acestui point of divergence, devine scriitorul preferat al presedintelui… care il scoate de la inima pe Cartarascu. Efecte colaterale. Subsemnatul, apropos de colaterale, devine slab si bogat. Sac! Iar tu, nu. Insa, ti se ofera onoarea de a sta la butoanele conflictului.

Reguli:

1. Nimeni nu omoara topicul. Nu vin americanii, nici extraterestrii nu intervin, nimeni, dar absolut nimeni nu se baga in conflict: toti sorb bere si fumeaza, urmarind filmu’.

2. Nemaifiind in NATO, Romaniea si-a retras trupele date la export pentru castig de imagine prin conflicte cu care de fapt n-am avut nici o treaba… Deci, toata lumea e acasa si gata de noi aventuri.

3. Dotarea si tabelul cu numarul de militari este identic cu cel din prezent, pentru ambele vecine. La fel si situatia pe toate planurile. Eventual, sunt interzise manelele…

4. Romaniea joaca cu albele, iar planul este doar pentru ocuparea zonei cunoscute de noi ca fiind Banatul Sarbesc.

5. Nu se foloseste decat armament clasic. Fara nuke, fara cheat-uri, fara biologice & bacteriologice, etc.

So… Lider fiind, ne impartasesti propria versiune: cum ataci, ce iese si chiar un pic dupa Game Over: efectele de dupa, pentru ambele vecine.

Cine invinge? Fiecare cu versiunea lui.

P.S.: – Daca exista cumva indoieli, cealalta vecina se numeste Serbiea.

Click aici pentru Episodul 1- Bruzli il bate pe Vandam? – Romaniea vs. Bulgariea