Întotdeauna mi-au plăcut finalurile nefericite. Şi, cu ocazia asta haideţi să tragem semnalul de alarmă.

Printre cei manipulaţi întru înfăptuirea Marelui Plan, ăla cu refacerea Ungariei Mari, un flăcău pe nume Cibi s-a gândit să se martirizeze: a venit la Bucureşti şi l-a judecat pe mareşalul Antonescu, gândindu-se că cu Avram Iancu nu  a avut prea mare succes.

În mintea sa bolnavă, a realizat că dacă vrea să-i supere de-a binele pe români trebuie să spânzure o păpuşă gonflabilă întruchipându-l pe Ion Antonescu.

Bună idee! Planul i-a reuşit şi a devenit martir, acolo, în buricul Pieţei Univerităţii.

Fuse şi se duse…

Manevrele prin flancuri şi frontale, precum şi cele pe ascunselea, duc într-un final la un final: Ungaria, cu sprijin şi pe alocuri doar cu acceptul tacit, revendică teritoriile româneşti la care poftea de i se crăpaseră buzele.

Şi se lasă cu rezoluţie ONU, aşa cum îi stă bine unei implicări în treburile altora, finalizate cu intervenţia multinaţională pentru aplicarea cedării de teritoriu.

România, când nu trădează… este trădată. Aşa e jocul.

E 2011.

Ungaria lansează Operaţiunea Cibi, având de partea sa necinstitul ajutor ONU – un no-fly zone deasupra României.

Ştiţi de care no-fly zone… din ăsta modern, în care în loc să se urmărească interdicţia aeriană, te bombardează şi la sol, pocnindu-ţi artileria, blindatele şi mai ales renumita infanterie uşoară.

Cu Libia la îndemână, haideţi să haidem. Ştiu că e trist scenariul şi că finalul nefericit ne doare rău pentru că ne priveşte, dar cum nici dracu nu pare să facă nimic, măcar ceea ce am face noi aici în joacă, ar deschide ochii cuiva. Lol.

Anunțuri