Noaptea trecută l-am visat pe bunicul Decebal.

Ce credeţi că făcea? Exact: citea Coranul!

– Bună asta! A zis bunicul Decebal ducând Cartea către piept şi lipind-o de soarele din aur, brodat pe cămaşă.

Nu mă întrebaţi de ce. De chosen one, d-aia. Cred. Că, de când l-am visat pe Cristian Tudor Popescu spunându-mi că mă visează cum îl convertesc din s.f. la istorie alternativă, eu unul am renunţat să mai îmi pun întrebări. Ceea ce vă recomand şi dvs.

– Mare supărare… i-aţi pus focul la inimă, măi! A zis bunicul Decebal, cuprinzându-mă de deasupra cotului şi împingându-mă sus, pe prispă, până la măsuţa scundă cu trei picioare, pe al cărui blat rotund se înălţa un ulcior de lut păzit de câteva ulcele.

– Ia! Să bem, că nu ne-ai mai visat de mult! E vin, că n-avem bere…

Da. Încă nu se inventase.

– Şi nici sărăţele! Se auzi dinspre bucătărie vocea cunoscută a altui bărbat.

Ulcelele frigeau degetele cu răceala broboanelor care brumau ornamentele. Am ciocnit cu bunicul Decebal şi apoi am băut adânc şi prelung, mai multe guri.

– Ehe… Nu aşa, nepoate! Mai câte puţin, că nu-i halbă de bere şi-apoi scrie şi la Carte că băutura face rău.

Îmi arătă din nou Coranul, după care încruntându-şi sprâncenele repetă:

– I-aţi pus focul la inimă, nu altceva!

– Cui? Întreb eu, interogând suplimentar: bunicii?

Uneori, atât mă duce capul.

– Daa, bunicii, cui altcuiva? Răspunse râzând bunicul Decebal, după care zicând „apropos”, strigă înspre bucătărie:

– E gata mămăliga aia Traiane? Hai, că a venit nepotul pe la noi!

– Ei, hai! Că nu dau turcii! Se auzi dinspre bucătărie vocea care mai înainte doar îmi păruse cunoscută.

El era, Traian!

Întorcându-se la citit, bunicul Decebal zise:

– Turcii… Apropos de turci, nepoate! I-am tras o dată o bătaie lui Traian, la Călugăreni, de n-a mai mâncat cu mine la măsuţă timp de trei zile. Aşa de rău s-a supărat!

Rezemat de unul dintre stâlpii care răsăreau din prispă şi se înfigeau pe la sageac, bunicul citea nepăsător din Coran. Dincoace de el, eu închisei gura ce rămăsese căscată de ceva vreme.

„Cum dracu..” mă gândeam cu mintea mea: „bunica era Traian?”, „Şi cum de a învins-o la Călugăreni?”, „Şi care-i faza cu turcii?” şi mai ales nu înţelegeam de ce citea tocmai…

– Bună asta! Exclamă cu ochii in Coran bunicul Decebal, după care împunse aerul cu arătătorul mîinii stângi, indicând undeva dincolo de mine.

– Acum Traian e cu nemţii. Continuăm după masă…

Înapoia mea, după un stânga-mprejur, am văzut pe prispă unul din jocurile alea cu planşe din carton colorat, împărţite în hexagoane ocupate din loc în loc de piese reprezentând soldaţi, artilerie, aviaţie, tancuri.

– Focşani, Nămoloasa, Galaţi, explică bunicul, după care, sigur pe sine, adăugă: iar îl bat! Cu ruşii nu-i de joacă…

Anunțuri