Cuvinte multe n-am. Si timpul e rar.

Poate ma grabesc, dar…

Unuia, i se faceau parastase si nu se stia daca e sau nu e mort. Asa era pe atunci. Si nici nu se vorbea.

Pe unii, ii latrau cainii de bucurie cand ajungeau prin curti. Dupa sapte ani. Dupa sapte ani de pomeni.

Veneau de la rusi.

Veneau din lagar. Nu vorbea nimeni.

Altii, au ingrasat pamanturile. Relieful hartilor. Si nu i-a stiut nimeni cat de mult au suferit.

Acum multi ani, o ruda indepartata imi povestea ca nu cunostea(u) cum a murit fratele lui cel mare. Pe front.

Aveam vreo 19 ani si cunosteam aproape zilnic istorisirile oamenilor care au luptat acolo, dar si dincolo.

Intamplarea a facut ca, printre veteranii pe care ii intalneam, unul dintre ei – culmea, fratele bunicului unui prieten – sa fi fost acolo, la Vanatorii Moto. Si sa imi spuna despre acel om despre care nu se stia nimic: Crivăţ, cand ne trimisesera la un colhoz ca sa luam ce se putea lua, noi si nemtii, la atacul de tancuri al rusilor, a incercat sa se urce intr-un camion german, dar aia i-au dat cu baionetele peste degete si i le-au retezat; l-a prins un tanc rusesc sub senile.

Uite asa a murit un taran roman, pe frontul de Est. Si familia lui a aflat peste aproape cincizeci de ani.

Anunțuri