Cum ar fi fost dacă în anul 1939 România ar fi primit ajutor comunist? ’39, pentru că ’40 mi se pare târziu deja. Dar, dacă tot într-un 1939, România ar fi primit un ajutor ne-comunist?

Cam de la datele astea pornim către finalul acestui what-if. Dublu what-if.

Point of divergence, pentru ambele scenarii, avem unul singur: prin 1988, cercetătorii de la Institulul pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (INCREST) descoperă o modalitate de portare înapoi şi desprindere în ramuri a cursului istoriei. Tot oamenii de la INCREST oferă şi o măsură de protecţie: o metodă pentru ştergerea definitivă a ultimelor trei luni din memorie.

Preşedintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, decide ca de pe urma uimitoarei descoperiri să se tragă foloase întru binele ţării şi alocă resusele necesare unui program de testare a posibilităţii de portare în ambele sensuri, numit „Călătorul”. În scurt timp se efectuează un test, cu  un cargou adaptat: nava ajunge înapoi în timp, unde o echipă specială coboară la ţărm şi se întoarce cu dovezile culese, pentru probarea reuşitei. Urmează programul mare, „Prietenia”.

„Prietenia” demarează cu contactarea generalului Ion Antonescu şi o lovitură de stat dată cu ajutorul trupelor speciale trimise din ’88. Apoi, în secret, nave de transport comuniste-româneşti încep să aducă în cealaltă Românie, proaspăt desprinsă de cursul istoriei cunoscute, bunătăţi.

Este 1939 şi situaţia începe să devină cenuşie…

Pentru a nu bate la ochi, nu se procedează la furnizarea de avioane cu reacţie, ori a altor tipuri de tehnică avansată care să iasă cu mult peste nivelul tehnic al anului în care avea să debuteze încă un război mondial.

La drumul de întors, navele comuniste revin încărcate cu bunătăţi taman bune de date la export întru achitarea datoriei externe, creşterea nivelului de trai, investiţii, etc.  Prin România lui ’88 încep să umble cîini cu covrrigi în cozi…

România model ’39 începe să fie tunată, cu utilaje moderne. Industria zâmbeşte fericită. Proprietarii, nu. Majoritatea sunt arestaţi de Armată, la ordinul generalului Antonescu, sub acuzaţia de subminare/trădare/corupţie, după caz şi gust. Naţionalizare, adică.

Armata zâmbeşte fericită. Din viitorus începe să curgă lapte amestecat cu miere:

Uscat

– puşti Z.B. şi carabine SKS (pentru Vanatorii de Munte, Puscasii Marini, Cavalerie);

– mine a.i. şi a.t., grenăzi;

– mortiere de 60, 82, 120 mm;

– mitraliere grele AA de 14,5 mm, cu două şi patru ţevi;

– echipamente pentru comunicaţii, etc.

Artilerie

–  mortiere de 160 şi un număr mic de 240 mm;

– artilerie de munte cal. 76 şi 100 mm;

– artilerie grea de 130 şi 152 mm;

– AAA de 37, 57, 85, 100 şi 130 mm;

– instalaţii GRAD mobile, pe camioane SR şi camionete ARO;

Mecanizate

– autotunuri SU-76;

– autotunuri SU-76 modificate AA, cu mitralieră 4×14,5 mm;

– autoblindate ABI;

– transportoare blindate TAB pe patru şi opt roţi;

– camioane, vehicule de teren, dube TV;

Marina

– şalupe şi vedete fluviale diverse;

– vedete torpiloare, de patrulare, AS;

– patruloare clasa Shanghai;

– vânătoare de submarine;

– dragoare.

Aviaţie

– IAK-52;

– IAR-82..X;

– An-2;

– BN-2;

Ce ar fi făcut o Românie care primea aşa ceva? Ce s-ar fi decis în Septembrie 1939?

Intrarea în război de partea Poloniei – de fiecare dată când fac scenarii cu momentul ăsta, mă gândesc că Franţa şi Anglia probabil ar fi amânat să declare război Germaniei (pe motiv că nu erau pregătiţi suficient) – este varianta cea mai radicală.

Care ar fi fost avantajele, în acest moment?

Păi, o Armată mai bine echipată şi pregătită. La moment, ar fi fost vorba de diviziile de elită dotate cu SKS, artilerie grea mai multă, modernă-superioară adversarului şi o mai bună protecţie antiaeriană, plus avantajul mobilităţii dat de mijloacele auto şi blindate, plus artileria mobilă cu Su-76 şi acel imaginar Su-76 al cărui tun să fi fost înlocuit cu mitraliera grea AA cu patru ţevi.

La acel moment, în aer nu ar fi fost schimbări majore. Cu siguranţă, piloţii ar fi fost mai bine pregătiţi, dar ca şi dotare… România din 1988 nu trimisese bombardiere, avioane de asalt, sau recunoaştere.

În cel mai bun caz, s-ar fi accelerat producţia de IAR-80. Cu planurile trimise din ’39 înspre viitor, poate că 80-ul ar fi fost un pic modificat. Cu siguranţă ar fi avut modificări minore de ergonomie şi protecţie pentru pilot, aparatură de bord mai performantă, blindaj, rezervoare mai bine protejate şi o instalaţie de stins incendiile. Poate că ar fi avut mitraliere mai uşoare dar rapide, de 7,62. Poate s-ar fi găsit soluţia să nu se mai folosească pe IAR-81 furca pentru lansarea bombei de sub fuselaj, precum şi un sistem de ochire bun pentru două bombe de 50 Kg. de sub aripi şi o întărire a aripii pentru rezervoare suplimentare de câte 100 Kg. Poate şi o cupolă care să nu se mai blocheze…

Poate mai contribuiţi şi voi cu idei, la modificarea posibilă în ’88 pentru IAR-80. Motor mai bun n-ar fi avut de unde.

Deci, într-un război polono-român contra Germaniei şi foarte probabil a Ungariei, nu am fi avut superioritate.

Desigur, Luftwaffe ar fi pierdut un număr mare de avioane de la momentul în care ar fi dat peste tunurile de 57 mm şi de când oraşele, podurile, obiectivele strategice, ar fi fost preotejate de AA română cu tunuri de 85, 100 şi 130 mm.

La sol, nemţii s-ar fi luat cu mîinile de bucle. Mobilitatea Armatei Române le-ar fi creat probleme. Şi nu le-ar fi plăcut să fie la primire când bateriile grele româneşti i-ar fi pisat mai de departe, mai precis şi mai puternic.

Colaborarea cu polonezii nu cred că ar fi fost uşoară, dat fiind că limba română şi cea poloneză n-au chestii comune. Probabil s-ar fi trecut pe franceză.

Spuneam totuşi, pe la început, că INCREST găsise şi un leac pentru ştergerea ultimelor trei luni din memorie. Ce ar putea însemna asta în conflict?

Păi, mai nimic.

În afară de faptul că cei trimişi la faţa locului ar fi putut să înveţe pe cei din ’39 cum se folosesc creioanele chinezeşti cu gumă, folosirea carabinelor SKS, a mitralierelor, tunurilor şi repararea bunătăţilor nu prea complexe pentru acea perioadă, ar fi putut fi învăţată şi după manuale.

Instructorii români din ’88 nu aveau experienţă de luptă şi, tot din manuale cunoşteau la rândul lor ceea ce ar fi trebuit să predea pe la cursuri… Cu trupele speciale nu emoţionam şi nici în ’39 nu erau.

Iar, folosirea aviaţie din ’88 nu era posibilă deoarece s-ar fi burat peste Polonia, Ungaria şi teritoriile controlate de nemţi. Pierderea piloţilor şi a avioanelor pe acolo ar fi provocat schimbări radicale şi o cunoaştere a faptului că exista ajutor din viitor.

Ok, pun aici un „Va urma”. Episodul doi va fi probabil ceva mai scurt şi va face referire la sprijinul comunist cu impact în evenimentele din 1940.

Continuarea cam într-o oră-două.

Anunțuri