În urma înţelegerii Aliaţilor – prin care urma ca în sfera de influenţă sovietică să existe o ţară neutră, aidoma Elveţiei în sfera de influenţă Americano-Britanică –  România a declanşat la data de 23 August 1944 Insurecţia, de data asta pregătită temeinic.

Armata Roşie n-a pus piciorul peste frontiera din 1940, decât puţin, lăsând România nu numai fără Basarabia, dar şi fără o porţiune din Bucovina.

Cam aşa a debutat noua noastră soartă, cu bunele şi relele incluse.

De data aceasta, Insurecţia a fost planificată şi coordonată de către mareşalul Ion Antonescu a cărui prezenţă, dar mai ales al cărui cuvânt pus gaj – că militarii germani nu vor fi predaţi Armatei Roşii – au dus la predarea unui număr mare de nemţi şi la capturarea unor cantităţi mari de echipament, armament, muniţii şi tehnică de luptă, precum şi la cereri de acordare a cetăţeniei române din partea prizonierilor.

Nu la fel de uşoară a fost continuarea, numită şi Campania de Eliberare a Transilvaniei, unde Armata Română a trebuit să se descurce singură cu ce dispunea, dar şi cu ce capturase. De data aceasta, n-a fost stopată producţia tunului antitanc Reşiţa, iar la IAR Braşov s-a continuat construirea parţială a avioanelor Me-109G care au fost completate cu elemente demontate de pe aparatele vechi şi de captură.

La finalul eliberării teritoriului, Armata Română s-a oprit pe frontiera cu Ungaria şi a fost reorganizată. Demobilizarea s-a făcut lent, urmărindu-se menţinerea în alertă a Marilor Unităţi pe frontiere, care au început un proces lung de fortificare.

Până în 1948 s-a menţinut dotarea existentă şi de captură, când datorită refuzului URSS şi a Aliaţilor de a-i vinde tehnică germană capturată, piese de schimb şi muniţii, România a fost nevoită să contacteze Suedia pentru cooperare atât pe plan militar, cât şi industrial.