Istorie alternativa



Ei? Cine se incumetă la scenarii? Cine are variante de poveste? 🙂

Este doar o tâmpenie ce a trecut pe la mine prin cap, sau un şut lui Mussolini ar fi fost benefic pentru Germania în ww2?

Când ar fi fost momentul potrivit pentru aşa ceva?

Cu ce s-ar fi ales Germania?

L-ar fi urmat italienii pe Hitler?

Anunțuri

III.

OK, ca sa rămânem consecvenţi… schimbăm stilul. 🙂

Să recapitulăm: avem una situaţie maronie, care culmea-i roz.

Adică,Tătuca, la un exces de ceva transparent, ori pe dimineaţă-prânz, cu mahmureala-n frunte, a zis să le-o coacă turcilor, aşa, să vază şi ei cum e.

Mai departe, Ismet Inonu aproape s-a dat cu Axa, dându-i ambasadorului german la Ankara o telegramă pentru Hitler. Un fel de scrisoare de intenţie…

Ce-a mai făcut Inonu?

A apelat la românaşi, că tot exista tradiţionala prietenie şi la Bucureşti culmea… ghiaurii chiar pregăteau mazilirea lu’ regele Carol 2 şi instalarea pe capra birjei a unei mîini de bărbat, strong şi capabil.

Ghinionul l-a pleznit pe Inonu precum un deranj la maţe. Brusc şi surprinzător.

Deşi se aştepta ca ruşii să se concentreze pe graniţă, să-i facă pe plac nebunului cu „n” mare, n-a ieşit aşa. Bolşevicii au atacat aiurea, cu ce aveau pe la forntieră. Deh, când te numeşti Stalin poţi să hotărăşti orice idioţenie…

Iar la final de episod doi, decolaseră nişte berze. O sorcovă de tipuri de avioane, că aşa era dotarea noastră pe atunci.

Ce ar mai putea să se întâmple?

Păi, în episodul ăsta se trezeşte Tătuca din beţie şi începe să-i biciuie pe generali cu secera udă peste buci funduri. Evident, după primele serii de execuţii, parcă e mai altfel. Nici mahmureala nu mai e ca la început, aşa că se cere Pobeda! Parcă aşa se spunela Victory, nu?

Bun. Înspre Caucazia încep să se rostogolească întăriri, cam ca în Winter War: mulţi, da proşti. Noroc că-i vară, că iar îngheţau majoritatea fără să tragă vreun glonţ, pe acolo prin munţii ăia care-s între unii şi alţii.

Între timp, din România încep să se scurgă şi alţi „voluntari”, nu numai cei de la aviaţie. Corpul Voluntarilor Români este structura pe care începe să se clădeasă o divizie mixtă, cam atipică, formată dintr-o brigadă cu voluntari legionari, sub comanda ofiţerilor români „voluntari”, şi compoziţia sută-la-sută militară, care cuprinde: două regimente de infanterie, trei regimente de artilerie, un regiment de care de luptă, un regiment de cavalerie moto şi două batalioane de vânători de munte. Totul, întărit cu multe guri de foc medii şi grele.

Cafteala se va da domol, la foc mic şi în condiţii grele. Prost conduşi, aglomeraţi ca în Winter War cu mijloace grele, sovieticii nu se descurcă cum ar vrea Tătuca. Great Purje însă, i-a lăsat făr meseriaşi.

Finalul vine cu un armistiţiu în care Turcia cedează fâşia aia de zece kilometri…

De ce? Pentru că, între timp, prin intermediul negocierilor cu Axa… s-a aflat că Italia va invada Grecia.

Până acum, a fost simpatică treaba: turcii, dar şi ghiaurii, s-au ales cu experienţa şi au cam intrat în gaşca Axei.

Ar fi interesantă puţină interactivitate. Cam cum ar fi decurs Summer War, aşa, întins de la începutul lui Iulie 1940 până pe la finalul lunii Octombrie a aceluiaşi an? Ce impact ar fi avut asupra pregătirii armatelor turcă şi română? Am fi dat bine în ochii lui Hitler şi a lui Mussolini? Ne-am fi ales cu câteva bombonici, acolo…? Niscai tehnologie şi maşini unelte, poate nişte licenţe?

Eh?

Dar istoria cum ar fi fost? Ia să vedeeeem. Ce urmează? Păi, cade Grecia, nu? Dar nu clasic, cum a fost cu italienii…


II.

 

2 Iulie 1940 – Ankara

 

Mili Şef Ismet Inonu se retrage în biroul său de lucru, departe de miniştrii şi generalii care de ieri, de când s-a decretat mobilizarea generală şi starea de război, nu contenesc să-l asalteze cu opinii pro sau contra opunerii cedării de teritoriu în favoarea Uniunii Sovietice.

Misiunea urgentă a omului său de încredere a fost îndeplinită. Bucureştiul a răspuns afirmativ propunerii sale şi i s-a comunicat că românii aveau în plan abdicarea forţată a regelui lor. Acum, faptele se vor precipita. Generalul Antonescu si şeful Serviciului Special de Informaţii vor declanşa diseară lovitura de stat. Mai mult, Antonescu a promis că România va fi pentru Turcia ceea ce a reprezentat Suedia pentru Finlanda: vor furniza tehnică de luptă, armament şi muniţii, plus un corp de voluntari români selectaţi dintre militarii care şi-ar fi dorit ca România să reziste prin luptă ultimatumului în urma căruia au cedat Basarabia.

Până când Stalin îşi va permite să atace, va mai trece timp. Bolşevicii nu sunt concentraţi la frontiera cu Turcia. În trei săptămâni va fi gata mobilizarea rezerviştilor turci, unităţile şi marile unităţi vor fi desfăşurate…

 

3 Iulie 1940 – Bucureşti

 

Generalul de divizie Ion Antonescu înregistrează o placă cu discursul prin care anunţă că Regele Carol al II-lea a abdicat. Este întrerupt pentru a i se comunica o ştire: Uniunea Sovietică a atacat Turcia!

Generalul îşi modifică discursul şi imediat după ce anunţă că a preluat funcţia de conducător al statului, continuă cu o cuvântare legată de atacul bolşevic asupra Turciei, iar la final face un apel pentru constituirea unui corp expediţionar din voluntari români care să se lupte în ajutorul turcilor, promiţând reprimirea în armată a militarilor care vor demisiona pentru a participa la acest război.

După amiaza, Ion Antonescu emite un decret prin care România va închiria Turciei echipament, tehnică de luptă şi muniţii, pe perioada conflictului cu Rusia.

Seara, generalul primeşte în audienţă o delegaţie a mişcării legionare: aceştia doresc constituirea unei brigăzi din voluntari legionari, care să fie echipată de statul român pentru lupta în Turcia, contra bolşevicilor.

Proaspătul conducător al statului decide ca de a doua zi să demareze procedura de constituire a unităţilor de voluntari.

 

– Ankara

 

Ismet Inonu nu mai înţelege nimic. Bolşevicii au atacat pe frontieră şi n-au făcut-o milităreşte, planificat, ca la război.

Rapoartele pe care le primeşte Mili Şef sunt încurajatoare: unităţile de munte au stopat pe sovietici în zonele în care s-a luat contact cu inamicul. În aer, avioanele PZL şi Hurricane au doborât câteva bombardiere cu stea roşie, trimise fără escortă pentru a bombarda calea ferată la Erzurum.

What if, Summer War – Prime repere în timp

4 Iulie 1940

Este obţinut acordul Bulgariei pentru survol şi tranzit. La câteva ore, din România decolează Grupurile 1 Vânătoare (PZL-11F), 4 Vânătoare (PZL-11B), 5 Vânătoare (He-112B), 7 Vânătoare (Hurricane, Me-109E), 1 Bombardament (Savoia SM-79B), 2 Bombadament (Potez 633B2), 4 Bombardament (PZL-37 Los), 5 Bombardament (He-111H3) şi Escadrilele 1,2,3,4 Recunoaştere Îndepărtată (Blenheim), ale căror avioane au pictate însemne ale aviaţiei Turciei.


What if, Summer War – Intro

 

1 Iulie 1940 – Ankara

Mili Şef Ismet Inonu priveşte cu mânie hârtiile de pe birou. În dreptul mâinii stângi, mototolită şi aruncată pe jos de câteva ori, stă cuminte telegrama adusă dimineaţă de către  ambasadorul Uniunii Sovietice. Sub pumnul drept aşteaptă o a doua telegramă. Dincolo de birou, pe un fotoliu, aşteaptă tăcut Franz Von Papen. Este la curent cu situaţia.

Greu moment.

Inonu oftează şi, ridicându-se de pe fotoliu apucă telegrama din dreapta şi i-o oferă ambasadorului Germaniei:

– Herr Papen, vă rog să-i transmiteţi fuhrerului decizia noastră, în folosul ţării şi al viitorului poporului turc.

Simple, vorbele au ieşit greu. Franz Von Papen înţelege, acceptând telegrama, că în aceste momente Inonu simte cum îşi vinde sufletul către diavol. Către unul din diavolii acestor vremuri. Ştie de mult că Ismet Inonu încercase să includă Turcia într-o alianţă anglo-franco-turco-sovietică pentru a stopa expansiunea Germaniei conduse de către Adolf Hitler.

Nici Von Papen nu este de acord cu Hitler, dar înainte de toate el este ambasadorul Germaniei. Scurtează momentul jenant, întrebând scurt:

– Urgent?

– Evet, răspunde pierdut Inonu, corectându-se apoi: Da!

După ce îl conduce pe Von Papen până în anticamera, Inonu revine la birou şi nervos, mototoleşte o dată în plus telegrama de la Stalin şi o aruncă în harta desfăşurată pe unul din pereţi, nimerind aproape de Moscova. Moscova, Kremlin, Stalin care prin ultimatumul din telegramă, cere Turciei să cedeze o fâşie de zece kilometri din teritoriu, pe toată graniţa cu Uniunea Sovietică. „Finlanda, Ţările Baltice, România, Turcia…” numără Inonu în gând şi brusc se opreşte, rostind:

– România!

În Septembrie 1939, a comunicat Bucureştiului, pe când nemţii invadau Polonia, că Turcia aşteaptă o mişcare din partea României, pentru ca ambele ţări să se implice în război de partea polonezilor. Acum, România a trecut deja prin experienţa unui ultimatum din partea lui Stalin şi a pierdut teritoriu. Pe regele lor… regele lor… se fac presiuni pentru a mai ceda şi alte teritorii, către Bulgaria şi Ungaria.

„Ar ajuta oare? Dar cine să decidă? Regele lor în nici un caz…”

Pentru a doua oară în câteva ore, Ismet Inonu ia o decizie majoră: după ce Hitler îi va citi telegrama, dacă şi românii vor proceda la fel, România şi Turcia se pot salva. Oare?

 – Va urma –

(fiţi pe fază, am dat drumul robinetului: peste puţin timp, episoade noi) 😉

 


Casa Poporului ia bataie. Lol.

🙂 De câteva zile, mă distrez cu Victor pe mess legat de imaginea asta.

Cum n-am prea avut net, m-a fericit el, găsind-o în câteva locuri, mai mare şi mai frumoasă. Cam asta ar fi versiunea cea mai bună.

Acum… De aproape doi ani v-am obişnuit cu istoria alternativă, sub forma rubricii „Bruzli îl bate pe Vandam?” sau a celei numite simplu „What if”, deseori cu interactivitate.

Azi, facem altfel.

Vreau să îmi spuneţi ce scenariu a dus la ceea ce se întâmplă în imaginea asta.

Spor!


În urma înţelegerii Aliaţilor – prin care urma ca în sfera de influenţă sovietică să existe o ţară neutră, aidoma Elveţiei în sfera de influenţă Americano-Britanică –  România a declanşat la data de 23 August 1944 Insurecţia, de data asta pregătită temeinic.

Armata Roşie n-a pus piciorul peste frontiera din 1940, decât puţin, lăsând România nu numai fără Basarabia, dar şi fără o porţiune din Bucovina.

Cam aşa a debutat noua noastră soartă, cu bunele şi relele incluse.

De data aceasta, Insurecţia a fost planificată şi coordonată de către mareşalul Ion Antonescu a cărui prezenţă, dar mai ales al cărui cuvânt pus gaj – că militarii germani nu vor fi predaţi Armatei Roşii – au dus la predarea unui număr mare de nemţi şi la capturarea unor cantităţi mari de echipament, armament, muniţii şi tehnică de luptă, precum şi la cereri de acordare a cetăţeniei române din partea prizonierilor.

Nu la fel de uşoară a fost continuarea, numită şi Campania de Eliberare a Transilvaniei, unde Armata Română a trebuit să se descurce singură cu ce dispunea, dar şi cu ce capturase. De data aceasta, n-a fost stopată producţia tunului antitanc Reşiţa, iar la IAR Braşov s-a continuat construirea parţială a avioanelor Me-109G care au fost completate cu elemente demontate de pe aparatele vechi şi de captură.

La finalul eliberării teritoriului, Armata Română s-a oprit pe frontiera cu Ungaria şi a fost reorganizată. Demobilizarea s-a făcut lent, urmărindu-se menţinerea în alertă a Marilor Unităţi pe frontiere, care au început un proces lung de fortificare.

Până în 1948 s-a menţinut dotarea existentă şi de captură, când datorită refuzului URSS şi a Aliaţilor de a-i vinde tehnică germană capturată, piese de schimb şi muniţii, România a fost nevoită să contacteze Suedia pentru cooperare atât pe plan militar, cât şi industrial.


Sunt răcit şi înghit buline. Urăsc, ambele. Şi ştiţi cum e… parcă nu poţi funcţiona sută la sută. Drept pentru care, vă cer sprijinul pentru un what if:

Dacă România începând cu 23 August 1944 ar fi fost neutră şi s-ar fi bizuit pe amiciţia Suediei, de-a lungul liniei timpului când am fi avut evenimente de conflict cu vecinii?

Deci, am sa să scriu un what if / another time line cu evenimente inspirate din cele pe care le veţi propune.

Pagina următoare »