Istorie alternativa



Invers. Korea vs. Japan

Ştiţi bancu cu calu’ lu’ Marin? Nu? Ok, oricum n-avea nici o legătură.

N-a avut nici o legătură, dar răsfoind un teanc de Modelist Konstruktor de prin anii ’70, am zis ca astăzi să continuăm seria de războaie post-N.A.T.O.

Jeart! Făcui din bagheta magică şi ne trezirăm cu o situaţie de situaţie.

N.A.T.O. s-a dus, U.E. la fel, etc. Este Duminică, 4 Septembrie, ora lor. Între timp, Nordiştii s-au unit cu Sudiştii şi ambele popoare au ales ca imn oficial maneaua lui Costi Costiţă – „Frate ca al meu”. Bre, dacă nu se numea ala, mă… scuzaţi. E de la traducere.

Şi tot cântând ei fericiţi maneaua şi radiind a happiness frăţesc, s-au trezit că li se cam termină orezul. Aşa că, uitându-se în jur prin ogrăzile vecine…. China era prea mare, Rusia la fel… Jeap! Brusc şi-au amintit de oribilismul japnez din ww2.

Preludiu: Fraţii au privit peste baltă ş-au strigat coreeneşte către Japonezia: Război băh, ‘tu-vă-n reactor!

Reguli:

1. Nu uitaţi că N.A.T.O. nu mai e. Americanii sigur s-au retras, vă zic eu.

2. Alte ţări nu se bagă. La pariu? Şi nu există sprijin de la sateliţii de spionaj ai altor ţeri.

3. Jeaponia e la primire.

4. Puteţ să vă băgaţ fiecare în ce uniformă vreţ. Unii la unii, alţii de partea altora.

5. Fără nuke, fără armament „murdar”.


Bre, aici gasiti topicul. Forums.airbase.ru.

Dati-i cu Google translate si-o sa vedeti… Tot asa ne citesc si ei pe noi.

Ne-au citat si asa am gasit discutiile lor.


Bre, între noi fie vorba… România a luat bătaie. Hai, nu fiţi trişti, că n-a fost pe bune. A fost doar o groapă cu nisip şi o cvadruplă scenarizare între ţara roşie şi cea albastră.

Cu supărările de rigoare, evident.

Acum, momentul adevărurilor:

1. Nu există Moş Crăciun. Moş Gerilă, da.

2. Nici Zâna Măseluţă.

3. Barza n-a adus pe nimeni.

4. Unii sunt cu vaca. Expresie preluată de la Mihais.

5. România a mai luat-o şi cu alte ocazii, românii au plătit tribut şi, chiar în prezent suntem vasali.

6. Hai bre, că n-a durut.

7. Şi dintr-o bătaie înveţi.

Lol.

Faptul că România a pierdut, nu trebuie să supere pe nimeni. Tu, ce ai fi făcut dacă trebuia să conduci o aplicaţie şi să joci rolul adversarului? Ai fi zis, staţi domnu’ şăf, că eu nu dau în ţara mea… ori ai fi făcut tot posibilul să dai tot ce puteai mai bun ca şi lider, spre a pune probleme celor însărcinaţi cu defensiva?

 


Jucărica ucraineană

Bre, e 28 August 2011 si Batalionul 454 Ştefan Şoverth este în T.O., aşa că nu daţi fuga la biblioteci pentu a copia din „Când armele vorbesc” a lui Cristian Negrea.

In scenariul prezentului episod, NATO şi UE s-au dus. România este singură şi apetisantă. Mai rău, se află la primire!

Iar peste frontiera gropii cu nisip, pedepsiti ca au furat startul, se află la butoane, George GMT, Mihais şi Mese. Începând cu ora 12.00, ei au dreptul să tragă prima salvă.

Sub tricourile României vă puteţi afla toţi ceilalţi.

Reguli:

1. Nu se poate schimba tabăra. Cine scrie pentru partea adversă se alege cu comment-ul şters.

2. Cum de partea Ucrainei vor fi trei şefi de stat major şi cum aceştia nu pot comunica între ei, vor fi trei variante de desfăşurare a acţiunilor invadatorilor. Cei care joacă de partea României îşi pot alege să înfrunte unul, două sau pe toate cele trei scenarii.

3. Fiecare comentariu poate acoperi 24 de ore, mai puţin primele comentarii ale celor trei invadatori, în care aceştia au dreptul să scrie o mică introducere, motivaţia agresiunii şi acţiunile pre-atac.

Eu voi băga beţe în roate pentru ambele culori. Dacă va fi cazul, am să joc şi rol de arbitru.


Sictir! Sictir! Pe ei! Pe ei!

Sursa: Dinofbattle

 

1990 a fost un an bun. Nu ştiu pentru cine, dar dă bine expresia. Oamenii când citesc aşa ceva, se gândesc la vin. Deci, e de bine.

1990-ul nostru de azi a însemnat o dezbinare de ambele părţi ale Cortinei de Fier. Tratatul de la Varşovia s-a dus pe copcă, iar de N.A.T.O. n-a mai fost nevoie. Numai Saddam săracu… În fine!

’90 a debutat şi c-o revoluţie islamică în Turcia, terminată cu succes. Bonus şi inclus în preţul revoluţiei islamice, la pachet cu terminarea N.A.T.O., a însemnat şi retragerea americanilor din Otomania.

Beleaua n-a căzut pe Israel, aşa cum toată lumea s-ar fi aşteptat, ci pre Bulgaria rămasă mică şi sfioasă şi mai ales taman bună de păpat, că nu mai avea aliaţi. În scurt timp, după schimbarea unor salve de artilerie peste frontiera cu bulgarii, proaspeţii conducători turci au poftit mai mult şi au zis că spre binele fraţilor musulmani vor alipi la mama Turcie neşte sere de castraveţi, dar şi Dobrogea! Oh ma ga’d! Pardon, inşalah.

Cum Lumea era cu ochii la CNN-ul care transmitea ocuparea Kuweitului de către Irak, ambele ţări mult mai interesante pentru că aveau petrol, nici dracu n-a dat importanţă otomanilor. Numa’ Rusia – nu verific, dar zic că la acel moment Sovietica Uniune era dezbinată complet – care cu poftă de reveneală în Top, a zis că întinde o mână de ajutor fraţilor ortodocşi mâncători de mămăligă şi celor ronţăitori de castraveţi.

Turcii n-au crezut că-i pe bune.

Prima Noctus a fost cu atacarea pe nocturnă a Bulgariei, la sol, din aer, dar şi pe apă. În zori, ofensiva otomană era în toi.

Ce a urmat? Spor!

 


Bun. România nu intervine pentru Polonia în Septembrie 1939.

Să zicem că generalul Ion Antonescu a căzut de acord cu Nicolae Ceauşescu asupra faptului că Armata ’39 îmbunătăţită, nu era încă pregătită pentru a face faţă unui război.

De ce ar fi considerat aşa ceva cei doi lideri? Păi, motive ar fi fost. Principala temere ar fi fost că nu se putea face faţă unor atacuri din mai multe direcţii – Uniunea Sovietică şi Bulgaria ar fi putut da peste cap planurile de luptă pe teritoriul Poloniei şi, probabil la scurt timp, la frontiera cu Ungaria. A mai fost şi o ipoteză legată de Yugoslavia, pe unde era posibil ca la un moment dat să apară Italia, Yugoslavia în alianţă cu Germania, Ungaria şi Italia, sau chiar Yugoslavia singură, la momentul în care ar fi atacat ruşii, apoi bulgarii, era posibil ca şi yugoslavii să se întindă la o felie de România, la o întregire inversă a Banatului.

Şi… aproape un an în plus pentru întărirea României aceleia, din ramura desprinsă de trecut, ar fi prins excelent! La dracu cu intervenţia pentru Polonia, mai importanţi suntem noi! Nu? E o variantă…

Bun.

Din Septembrie 1939 încolo, continuă schimbul viitor-pseudo trecut-viitor. România ’88 şi pe urmă ’89 exportă cereale, petrol şi derivate prin prelucrare acasă, precum şi alte materii prime provenite din pseudo-România anilor ’39-’40 alteraţi.

România lui Antonescu primeşte la schimb cam to ce poate produce România lui Ceauşescu, mai puţin tehnologii cu mult superioare. Şi uite aşa, exportă România ’88-’89…

Nu intrăm în amănunte civile, cu tractoare, combine, strunguri şi alte alea. O ţinem pe partea militară, că nu-i blog civil..

Acuma-i clară treaba că situaţia lui ’40 e maronie, aşa că spre deosebire de „exporturile” din ’88, Nicolae Ceauşescu dă verde şi altor bunătăţi.

Se trimit motoare din alea de locomotivă să echipeze nava soră a puitorului Amiral Murgescu, Cetatea Albă, care în ramura asta de istorie nu mai este abandonată la construcţie.

În România ’40 sosesc transportoarele blindate vechi, pe roţi şi şenile, artileria veche, dar şi staţii de radiolocaţie şi centrale de tir.

Se trece la fabricarea în serie a carabinelor SKS, dar şi la exportul puştilor mitralieră RPK şi a pistoalelor mitralierp AK-47, eliberându-se în mod util şi plăcut depozitele din ’89. În ’40 începe înlocuirea puştilor Z.B.

În ’89 se începe lucrul la două programe de reverse-engineering, a avioanelor La-9 şi Il-10.

Şi tot în ’89, România merge atât de roz încât cîinilor li se ranforsează cozile pentru a suporta încărcătura din ce în ce mai grea de covrigi. Fapt ce duce la accelerarea intervenţiei din exterior pentru înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, care era un rău şi un dictator, care avea în ţară copii cu SIDA şi dădea românilor salam cu Soia şi nu cu E-uri. Câh.

Şi uite aşa, în mijlocul revoluţiei se termină rezerva de ştergătoare de memorie de la INCREST.

Nimeni nu mai ştie nimic…

Dincolo, în acea Românie a ramurii de nivel 1940, Ion Antonescu rămâne ca la dentist. Şi taman ce se baza pe aviaţia din ’89 care să asigure liniştea pe cer şi calmarea celor care ameninţau graniţele. Urma ca şi Marina ’89 să cureţe Marea Neagră de vrăjmaşi… Of-of! A ieşit un drac!

Eh? Ce ar fi ieşit de aici? Nimeni n-a aflat vreodată…

Cum ar fi fost un război în cerc, pentru România ’40 cu niscai dotări din cele amintite?

Probabil că acum ar fi fost operaţional IAR-80/81 în vreo două-treci grupuri. Nu cu mult superior, pentru că motorul rămăsese acelaşi…

Existau radare la sol şi pe navele mari şi artileria antiaeriană superioară. Germanii, maghiarii, bulgarii şi bolşevicii ar fi pierdut un număr mare de avioane.

Pe mare, n-am fi avut curajul să ieşim în larg, dincolo de barajele de mine despre care să zicem că erau mult mai întinse de data asta. Desigur, submarinele ruşilor ar fi fost sparte în zonă, dar naveleacelor români nu s-ar fi putut ciocăni cu cele grele ale bolşevicilor.

Iar pe uscat, ar fi fost dramă. Desi mai puternică, Armata era insuficientă pentru a bloca atacurile din toate direcţiile.

Nu?

Din păcate, n-a mai ştiut nimeni ce s-a petrecut pe acolo. Doar noi, la o vorbă pe blog, am expus câteva variante prin comentarii.

Abia peste două decenii au fost găsite nişte arhive secrete despre Operaţiunea Prietenia şi, după ce preşedintele a terminat de citit raportul a decis… să mai existe un episod: România primeşte sprijin ne-comunist în 1939! 🙂 (pe post de „Va urma”)


Ziceam în episodul de început că…

În cel mai bun caz, s-ar fi accelerat producţia de IAR-80. Cu planurile trimise din ’39 înspre viitor, poate că 80-ul ar fi fost un pic modificat. Cu siguranţă ar fi avut modificări minore de ergonomie şi protecţie pentru pilot, aparatură de bord mai performantă, blindaj, rezervoare mai bine protejate şi o instalaţie de stins incendiile. Poate că ar fi avut mitraliere mai uşoare dar rapide, de 7,62. Poate s-ar fi găsit soluţia să nu se mai folosească pe IAR-81 furca pentru lansarea bombei de sub fuselaj, precum şi un sistem de ochire bun pentru două bombe de 50 Kg. de sub aripi şi o întărire a aripii pentru rezervoare suplimentare de câte 100 Kg. Poate şi o cupolă care să nu se mai blocheze…

Poate mai contribuiţi şi voi cu idei, la modificarea posibilă în ’88 pentru IAR-80. Motor mai bun n-ar fi avut de unde.”

Şi am zis să facem un mini episod. Un fel de enciclopedie pentru cea fi putut să fie îmbunătăţit.

Clar, cel mai important proiect era IAR-80. Şi adaug aici ce mi-a scăpat data trecută: probabil că sub aripile lui IAR-80 s-ar fi montat pod-uri cu 4×57 mm PRND. Apoi?

Multe n-ar fi fost de „tunat” pe atunci. Tanchetele R-1 şi tancurile R-2 şi Renault 35 nu ar fi putut fi îmbunătăţite în mod radical. Poate să fi primit aparatură de ochire, vedere pe timp de noapte şi căte o DSHk deasupra, aşa, de antiaeriană şi sprijin. Şi mai ce? Instalaţii de lansare a grenadelor fumigene şi antiinfanterie? Ar merge…

Marina? Probabil dotarea navelor cu mitraliere grele şi tunuri antiaeriene disponibile în ’88, tunuri de 130 mm navale şi AA pe nava bază Constanţa, puitorul Amiral Murgescu şi distrugătoare. Poate tunuri de 100 mm din cele AA pe cele patru canoniere. Şi, desigur, dotarea cu mine marine moderne. Poate nişte RBU? Producea România ’88 instalaţii RBU? N-ar fi stricat în ’39-40…

Deci? Ce influenţă ar fi avut intervenţia din ’88 asupra tehnicii existente în România anilor ’39-’40?

 


Cum ar fi fost dacă în anul 1939 România ar fi primit ajutor comunist? ’39, pentru că ’40 mi se pare târziu deja. Dar, dacă tot într-un 1939, România ar fi primit un ajutor ne-comunist?

Cam de la datele astea pornim către finalul acestui what-if. Dublu what-if.

Point of divergence, pentru ambele scenarii, avem unul singur: prin 1988, cercetătorii de la Institulul pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (INCREST) descoperă o modalitate de portare înapoi şi desprindere în ramuri a cursului istoriei. Tot oamenii de la INCREST oferă şi o măsură de protecţie: o metodă pentru ştergerea definitivă a ultimelor trei luni din memorie.

Preşedintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, decide ca de pe urma uimitoarei descoperiri să se tragă foloase întru binele ţării şi alocă resusele necesare unui program de testare a posibilităţii de portare în ambele sensuri, numit „Călătorul”. În scurt timp se efectuează un test, cu  un cargou adaptat: nava ajunge înapoi în timp, unde o echipă specială coboară la ţărm şi se întoarce cu dovezile culese, pentru probarea reuşitei. Urmează programul mare, „Prietenia”.

„Prietenia” demarează cu contactarea generalului Ion Antonescu şi o lovitură de stat dată cu ajutorul trupelor speciale trimise din ’88. Apoi, în secret, nave de transport comuniste-româneşti încep să aducă în cealaltă Românie, proaspăt desprinsă de cursul istoriei cunoscute, bunătăţi.

Este 1939 şi situaţia începe să devină cenuşie…

Pentru a nu bate la ochi, nu se procedează la furnizarea de avioane cu reacţie, ori a altor tipuri de tehnică avansată care să iasă cu mult peste nivelul tehnic al anului în care avea să debuteze încă un război mondial.

La drumul de întors, navele comuniste revin încărcate cu bunătăţi taman bune de date la export întru achitarea datoriei externe, creşterea nivelului de trai, investiţii, etc.  Prin România lui ’88 încep să umble cîini cu covrrigi în cozi…

România model ’39 începe să fie tunată, cu utilaje moderne. Industria zâmbeşte fericită. Proprietarii, nu. Majoritatea sunt arestaţi de Armată, la ordinul generalului Antonescu, sub acuzaţia de subminare/trădare/corupţie, după caz şi gust. Naţionalizare, adică.

Armata zâmbeşte fericită. Din viitorus începe să curgă lapte amestecat cu miere:

Uscat

– puşti Z.B. şi carabine SKS (pentru Vanatorii de Munte, Puscasii Marini, Cavalerie);

– mine a.i. şi a.t., grenăzi;

– mortiere de 60, 82, 120 mm;

– mitraliere grele AA de 14,5 mm, cu două şi patru ţevi;

– echipamente pentru comunicaţii, etc.

Artilerie

–  mortiere de 160 şi un număr mic de 240 mm;

– artilerie de munte cal. 76 şi 100 mm;

– artilerie grea de 130 şi 152 mm;

– AAA de 37, 57, 85, 100 şi 130 mm;

– instalaţii GRAD mobile, pe camioane SR şi camionete ARO;

Mecanizate

– autotunuri SU-76;

– autotunuri SU-76 modificate AA, cu mitralieră 4×14,5 mm;

– autoblindate ABI;

– transportoare blindate TAB pe patru şi opt roţi;

– camioane, vehicule de teren, dube TV;

Marina

– şalupe şi vedete fluviale diverse;

– vedete torpiloare, de patrulare, AS;

– patruloare clasa Shanghai;

– vânătoare de submarine;

– dragoare.

Aviaţie

– IAK-52;

– IAR-82..X;

– An-2;

– BN-2;

Ce ar fi făcut o Românie care primea aşa ceva? Ce s-ar fi decis în Septembrie 1939?

Intrarea în război de partea Poloniei – de fiecare dată când fac scenarii cu momentul ăsta, mă gândesc că Franţa şi Anglia probabil ar fi amânat să declare război Germaniei (pe motiv că nu erau pregătiţi suficient) – este varianta cea mai radicală.

Care ar fi fost avantajele, în acest moment?

Păi, o Armată mai bine echipată şi pregătită. La moment, ar fi fost vorba de diviziile de elită dotate cu SKS, artilerie grea mai multă, modernă-superioară adversarului şi o mai bună protecţie antiaeriană, plus avantajul mobilităţii dat de mijloacele auto şi blindate, plus artileria mobilă cu Su-76 şi acel imaginar Su-76 al cărui tun să fi fost înlocuit cu mitraliera grea AA cu patru ţevi.

La acel moment, în aer nu ar fi fost schimbări majore. Cu siguranţă, piloţii ar fi fost mai bine pregătiţi, dar ca şi dotare… România din 1988 nu trimisese bombardiere, avioane de asalt, sau recunoaştere.

În cel mai bun caz, s-ar fi accelerat producţia de IAR-80. Cu planurile trimise din ’39 înspre viitor, poate că 80-ul ar fi fost un pic modificat. Cu siguranţă ar fi avut modificări minore de ergonomie şi protecţie pentru pilot, aparatură de bord mai performantă, blindaj, rezervoare mai bine protejate şi o instalaţie de stins incendiile. Poate că ar fi avut mitraliere mai uşoare dar rapide, de 7,62. Poate s-ar fi găsit soluţia să nu se mai folosească pe IAR-81 furca pentru lansarea bombei de sub fuselaj, precum şi un sistem de ochire bun pentru două bombe de 50 Kg. de sub aripi şi o întărire a aripii pentru rezervoare suplimentare de câte 100 Kg. Poate şi o cupolă care să nu se mai blocheze…

Poate mai contribuiţi şi voi cu idei, la modificarea posibilă în ’88 pentru IAR-80. Motor mai bun n-ar fi avut de unde.

Deci, într-un război polono-român contra Germaniei şi foarte probabil a Ungariei, nu am fi avut superioritate.

Desigur, Luftwaffe ar fi pierdut un număr mare de avioane de la momentul în care ar fi dat peste tunurile de 57 mm şi de când oraşele, podurile, obiectivele strategice, ar fi fost preotejate de AA română cu tunuri de 85, 100 şi 130 mm.

La sol, nemţii s-ar fi luat cu mîinile de bucle. Mobilitatea Armatei Române le-ar fi creat probleme. Şi nu le-ar fi plăcut să fie la primire când bateriile grele româneşti i-ar fi pisat mai de departe, mai precis şi mai puternic.

Colaborarea cu polonezii nu cred că ar fi fost uşoară, dat fiind că limba română şi cea poloneză n-au chestii comune. Probabil s-ar fi trecut pe franceză.

Spuneam totuşi, pe la început, că INCREST găsise şi un leac pentru ştergerea ultimelor trei luni din memorie. Ce ar putea însemna asta în conflict?

Păi, mai nimic.

În afară de faptul că cei trimişi la faţa locului ar fi putut să înveţe pe cei din ’39 cum se folosesc creioanele chinezeşti cu gumă, folosirea carabinelor SKS, a mitralierelor, tunurilor şi repararea bunătăţilor nu prea complexe pentru acea perioadă, ar fi putut fi învăţată şi după manuale.

Instructorii români din ’88 nu aveau experienţă de luptă şi, tot din manuale cunoşteau la rândul lor ceea ce ar fi trebuit să predea pe la cursuri… Cu trupele speciale nu emoţionam şi nici în ’39 nu erau.

Iar, folosirea aviaţie din ’88 nu era posibilă deoarece s-ar fi burat peste Polonia, Ungaria şi teritoriile controlate de nemţi. Pierderea piloţilor şi a avioanelor pe acolo ar fi provocat schimbări radicale şi o cunoaştere a faptului că exista ajutor din viitor.

Ok, pun aici un „Va urma”. Episodul doi va fi probabil ceva mai scurt şi va face referire la sprijinul comunist cu impact în evenimentele din 1940.

Continuarea cam într-o oră-două.


Noi vrem sa ne unim cu Tara!

Mhm… Dupa cate partide de joaca cu fortele de ordine – e vara si nu-s bulgari de zapada, dar s-o gasi ceva de aruncat… – entuziastii naivi, bine manipulati, incep sa scandeze titlul scenariului, mai putin ce e inainte de „:”, fapt care emotioneaza la lacrimi clasa politica de dincoace de Prut si se trage mareata concluzie: hai sa furam si de la aia!

Deci..

Mai comod decat in cartile lui Cristian Negrea, coloane de testoase senilate si rotate trec granitele cu falfaiala de tricoloare. Apropos, LMA de ziua Drapelului! Granicerii moldoveni privesc cu tristete cum li se inchide robinetul de spagi si incep sa se sfadeasca intru descoperirea de viitoare posibilitati de a scoate bani. Cativa dintre dansii au lacrimi in ochi, fapt care ajunge pozat pe pagina intai a putinelor ziare care mai apar pe hartie prin Romania si numai camarazii lor de la Politia de Frontiera deslusesc adevaratele trairi… graniceresti. Se lasa cu un stol de cate trei batai in lemn si un cor de „Doamne Fereste!”.

Apropos de stol. Cateva MiG-uri 21 Lancer peticite cu banda adeziva si multa sarma se plimba pe cerul celei care inca se mai numeste Respublica Moldova, la impresionare artistica.

Hercules-urile si Spartanii desanteaza niscai Vulturi in apropiere de Transinistria aspect care scapa intentionat catre mass-media, pentru a-i pune in sah pe neastamparatii viitori vecini buni de batut mar, in sensul bun al cuvantului.

Ceva mai tarziu, sa zicem cam peste o zi, apar imagini cu eliberatii aruncand flori in camuflajul Bizonilor de la Galati. Bizonii incep sa pasca, la vedere, pe langa transnistreni…

Urmari:

Un an mai tarziu, la Miss Romania este declarata castigatoare o basarabeanca frumoasaaaa foc!

Amin.

Acuma, dragii mosului, pe mine atata m-a dus capul. Sa ma gandesc numai la o miss.. Insa voi, oameni seriosi, ati putea sa ma luminati cu alte urmari, mai perverse:

– Cum ar profita politicienii si oamenii de afaceri romani de pe urma Si Mai Marii Uniri?


Zilele trecute, am deschis la întâmplare cartea „Inimi cât să cuprindă cerul patriei” şi am dat peste un capitol de mult uitat. Uitat de mine şi de istorie.

Solda Pacificului

Aviatorii americani au plecat deci, cei sovietici sunt la Pipera, la Popeşti-Leordeni cei români, în aşteptarea a ceea ce se zvoneşte că va avea loc: reorganizarea aviaţiei, reorganizarea Corpului Aerian Român!

Dar, la înapoierea sa din Italia, căpitanul Cantacuzino a adus nu numai unele informaţii oficial (pe care desigur le-a comunicat superiorilor în drept), nu numai un avion P-51 Mustang ci, în mod deosebit, pentru ei, pentru piloţii Grupului, o „interesantă propunere”; din afirmaţiile sale, aceasta neoficial avansată lui, aşa cum tot neoficial dar confidenţial o transmite acum, la rându-i, câtorva dintre veteranii săi camarazi de Grup… Dar, despre ce este vorba? Iată relatarea locotenentului av. M. T. Şenchea, azi căpitan în rezervă:

„Noi eram oarecum timoraţi de ceea ce ni s-ar putea întâmpla într-o bună zi. Chiar şi după război, sovieticii nu ezitau să facă semne de împuşcare, strangulare sau tăiere a gâtului, ştiind că am participat la războiul dus împotriva lor. […] Propunerea lui Bâzu pornea probabil de la o discuţie mai veche… Îmi amintesc că la Popeşti-Leordeni, trecând pe lângă noi blindatele sovietice, nu o dată am fost ameninţaţi cu semne din acele de care am pomenit mai sus…

Bâzu aducea propunerile:

1. Plecarea în Italia, pe cont propriu…

2. Staţionarea 3 luni în Italia pentru trecerea pe Mustang, cursuri intensive de limba engleză, regulamente, coduri, etc.

3. Repartizarea la o mare unitate din Pacific (constituindu-ne o unitate aparte, gen „Normandie-Niemen”)

4. Solde corespunzătoare gradului nostru actual (cel din aviaţia română), plus primele lor specifice pentru fiecare misiune, în raport cu gradul de periculozitate… (Ţin minte că, în lista adusă de Bâzu, la gradul meu aveam 1100 de dolari!)

5. Masa, cazarea şi uniformele, ţinutele de zbor, gratuite pe toată durata războiului, la fel ca acelea ale USAF-ului.

6. Indemnizaţie pentru invaliditate sau pensii de urmaşi.

Toate acestea au fost discutate în seara sosirii lui Bâzu, în casa de lângă aerodrom, unde eram şi cazaţi. Eram aşezaţi pe paturi, pe bănci, nu mai ştiu ordinea… Au participat doar cei câţiva ce rămăseserăm din vechiul Grup 9, plus câţiva care cândva aparţinuseră acestui Grup. Nu aveam lumină electrică şi, la lumina slabă a lămpii, trebuia să decidem dacă să plecăm sau nu. ”

…….

Ca şi notă de subsol, este citat Ioan Dobran, care a spus cu umor: „Ştiu ceva de oferta de a lupta la americani, dar era vorba de Pacific şi… nu ne tentau rechinii!”

Din cartea „Inimi cât să curpindă cerul patriei”, de Cornel Marandiuc.

*

What if

Dacă piloţii români ar fi decis să plece?

Dacă, într-un fel sau altul, ori în mai multe feluri, ar fi ajuns cu bine în Italia?

What if micuţ şi fără impact în desfăşurarea războiului. Doar că, luptând pentru americani, acum i-ar fi ştiut întreaga lume şi n-ar fi fost uitaţi aproape deplin chiar şi în propria lor patrie, pentru care au ales să lupte în continuare.

What if?

Răspunsul nu-i prea greu.

În mod sigur trecerea pe Mustang ar fi fost uşoară pentru un grup de piloţi veterani cu sute de ore, misiuni de luptă şi avioane doborâte, la activ. Probabil că ar fi îndrăgit Mustangul pentru rezistenţa şi puterea sa, cu siguranţă că le-ar fi fost pe plac confortul de a fi pilot american, comparativ cu performanţele de acum depăşite ale Messerschmitt 109 G pe care au continuat să lupte şi mai ales condiţiile de front ale piloţilor români.

What if?

Probabil că americanii ar fi analizat planurile în perioada de formare a Grupului şi, să zicem că românilor li s-ar fi adăugat câţiva piloţi bulgari şi, de ce nu, chiar piloţi germani.

Şansele ca Grupul să poarte o denumire românească sunt destul de mici. Mă gândeam că, poate americanii ar fi comis o continuare a 1st American Volunteer Group/ „Flying Tigers” ai lui Claire Chennault, dar poate că nu. Poate că nu ar fi combinat tradiţia voluntarilor americani în aviaţia chineză cu voluntariatul unor foşti adversari. Sigur nu.

Poate că – oricum nu ar fi fost şanse mari să-i utilizeze pe românii lui Bâzu în campania din Europa – i-ar fi folosit totuşi în China, contra japonezilor.

Poate că Alexander Vraciu (19 victorii, toate pe F-6G Hellcat, Navy Cross, al patrulea în ierarhica Aşilor US Navy), la ultima sa întoarcere pe frontul din Pacific, ar fi fost mutat din Navy în USAAF, chiar în cadrul Grupului de români, pe care l-ar fi putut conduce, avându-l ca locţiitor pe căpitanul Constantin „Bâzu” Cantacuzino (43 avioane doborâte, 69 victorii aeriene după sistemul FARR).

Poate că lor li s-ar fi alăturat şi Alexandru Papană, aflat de câţiva ani buni în America, unde printre altele a fost implicat în testarea avionului P-61 Black Widow, după ce prin ţară îl învinsese înainte de război pe „Bâzu” Cantacuzino la acrobaţie aeriană..

What if? Romanian Dream Team.

« Pagina anterioarăPagina următoare »