Serial I



10.

Beatrice Macarie se instalase încă de dimineaţă în anticamera de la parter, dar până acum nu sosise nimeni, nici măcar şeful ei. De asemenea, nici telefonul nu sunase. Cum Niţă, Ioana şi tanti Geta îşi vedeau de treburile lor, în primele ore se plictisise singură, până ce îşi făcuse ceva curaj şi vizitase biblioteca din vecinătatea anticamerei.
Citea, când sunase telefonul.
– Beatrice, Visarion sunt! Pregăteşte cafele că avem musafiri într-un sfert de oră!
Surprinsă, reuşi să replice:
– Avem? Noi doi?
Visarion închisese însă, fără să-i explice.
Îl ura.
Nu îl ura, dar…
Telefonul sună din nou. Cel dedicat liniei interne, de data asta.
– Domnişoară, paza de la poartă vă deranjează.
– Spune…, îi zise ea.
– Avem musafiri. Generalul care s-a proclamat azi conducător al statului şi un civil.
Surprinsă, Beatrice întrebă nevenindu-i să creadă:
– Cine s-a proclamat… conducător, al statului?
De la capătul celălalt al firului, bărbatul de la poartă îi răspunse lămurind-o:
– Antonescu, domnişoară. Generalul care a dat lovitura de stat. Aoleu, n-aţi ascultat la radio?  Armata l-a arestat pe rege şi camarila lui… Domnişoară, musafirii au ajuns la intrarea în casă acum. Colegul meu a anunţat-o pe Ioana să-i întâmpine şi să vi-i aducă în biblioteca de la parter.
– Mulţumesc, îi spuse ea înainte să aşeze receptorul în furcă.
Închise cartea şi o dosi într-un sertar al biroului, apoi îngheţă blocată de emoţii.

Episodul 9

Anunțuri

9.

– Cristescule, zi-mi că îl ai pe Moruzov! îi ceru Ion Antonescu proaspătului director al Serviciului Special de Informaţii.
Urmărind cu privirea coloana de arestaţi care se îndrepta către Gara de Nord, Eugen Cristescu îi răspunse:
– Moruzov şi alţi peşti importanţi se află sub pază în case conspirative.
– Bine Cristescule! Scoateţi tot de la ei! Ai pregătit trenul pentru familia regală?
– Pregătit.
– Să nu ia nimic cu ei! Să trăiască din conturile pe care le au prin alte ţări. Acum, haide cu mine. Vreau să-ţi prezint pe cineva, Cristescule. Sper să fii tare de inimă şi să nu-mi faci vreun atac de cord…
Câteva minute mai târziu, în automobilul generalului Antonescu, de la aparatul radio se auzi comunicatul pentru ţară:
– Fraţi români! Sunt generalul de brigadă Ion Antonescu, şeful Marelui Stat Major!
– Şofer, dă-i mai tare măi băiete, că vreau să mă aud…, ceru Antonescu, de pe bancheta din spate, adresându-i-se apoi lui Cristescu:
– M-am înregistrat pe disc, apoi l-am trimis la Radiodifuziune sub pază puternică. De acolo, prin telefon, se emite de la staţia de radio Bod, unde-i emiţătorul ăla mare. Se va prinde până în Germania şi Franţa…
– Felicitări pentru idee, domnule general. În caz de atac pe Nuferilor, la Radiodifuziune, dumneavoastră nu veţi fi de fapt acolo. Excelentă ideea!
– Ascultă-mă acolo…, ceru Antonescu, apoi în liniştea din automobil se auzi din nou vocea sa, redifuzată la radio:
– Împreună ne-am câştigat independenţa ca popor între popoare, împreună ne-am realizat unirile şi cu toţii am plătit prin sânge de câte ori a fost nevoie în istorie: pentru bine, pentru mai bine, pentru Patria noastră România! În clipe grele pentru ţară, urmând exemplul străbunilor noştri, am lepădat jugul greu al asupritorilor! Şi de această dată, domnie străină se înfrupta de pe urma României şi a românilor, aşa că fii neînfricaţi ai ţării, oştenii, au înlăturat monarhia şi camarila regală din fruntea ţării! Eu, general de brigadă Ion Antonescu, preiau funcţia de Conducător al Statului, pentru o Românie mai bună! Aşa să mă lumineze Dumnezeu!
Eugen Cristescu aşteptă câteva secunde, până ce la radio se auzi vocea crainicului de serviciu şi şoferul reduse volumul sonorului, după care privindu-l pe Antonescu îi spuse:
– Aşa să vă lumineze Dumnezeu, domnule general!
– Cristescule, ne-a ajutat Dumnezeu de n-a murit nimeni în orele astea cât a durat insurecţia. Ar fi fost păcat să moară români împuşcaţi de alţi români… Cât despre cine are să mă lumineze, aşteaptă puţin şi-ai să te cruceşti!

Episoadele 6, 7 şi 8

Episodul 10


6.

Locuinţa de serviciu dată de Nicolae Malaxa era foarte aproape de Foişorul de foc. O găsise uşor pentru că ştia zona şi chiar daca acum străzile erau pavate cu piatră cubică, pe margini văzuse în mare parte aceleaşi case care rezistaseră până în prezentul lui. În faţa gardului din fier forjat păzeau doi oameni în uniformă, cu şepci pe cucul cărora se găsea emblema Malaxa. I se deschiseseră porţile şi parcase în curte Maybach-Zeppelinul DS8 chiar lângă automobilul de servici pe care şoferul îl ştergea de zor încercând să impresioneze.
– Şefu’, eu sunt Niţă! Şofer şi băiat bun la toate, mă ştie dom’ Malaxa de descurcăreţ…, se prezentă şoferul, un scundac negricios, cu mustaţa îngustă şi obraz proaspăt ras.
– Bine, Niţă, acum ajută-mă să duc în casă ce am prin portbagaj şi pe bancheta din spate. Cu grijă, te rog!
– Am înţeles, şefu’, dar lăsaţi că le urcăm noi… Alo, paza! Haideţi să ducem la etaj bagajul domnului Visarion, măi băieţi!
Îl lăsă pe Niţă să se ocupe de bagaje şi intră în noua sa casă, care prin mărimea ei părea că emană putere. Pe hol, lipite de un perete, aşteptau două femei îmbrăcate în uniforme cu emblema Malaxa în dreptul inimii.
După urările de bun venit, cele două se prezentară:
– Eu sunt tanti Geta, bucătăreasa. Gătesc orice! Şi-mi iese bine, spuse femeia în uniformă albă, la vreo cincizeci de ani.
– Iar eu sunt Ioana, fată în casă. Mă ocup de curăţenie şi de ce se mai iveşte. N-o să găsiţi fir de praf în urma mea! se prezentă a doua, mai tânără cu vreo treizeci de ani decât tanti Geta, purtătoare de uniformă albastră şi şorţ alb.
– Pe noi, ne găsiţi la demisol, că acolo ne e locul. Să vă arate Ioana ce e de văzut prin casă?
– Nu, tanti Geta, mulţumesc. N-am să mă rătăcesc de unul singur.
Privind la ceasul de pe peretele din spatele celor două servitoare, Mircea Visarion întrebă:
– De mâncare, ce avem?
– Borş de perişoare şi…
– Perfect! Ioana, îmi aduci sus!
– În bibliotecă, sau în birou? întrebă camerista, serviabilă.
– Mă găseşti tu…, îi zise el şi o porni pe scări, după ce aruncă o privire scurtă pe la parterul casei.
Dacă jos casa era împărţită în dreapta cu sala mare, de bal, pe dreapta, iar în stânga fumoar,sufragerie, bibliotecă şi cameră de lucru, la etaj întâlni deasupra sălii o bibliotecă mare, o cameră de lucru şi o cameră de oaspeţi, iar pe stânga dormitoarele şi o nouă sufragerie. Mobila era masivă şi sobră, cu un aspect care contribuia la senzaţia de putere pe care o emana casa prin mărimea ei.
– Unde le ducem, şefu’? îl întrebă Niţă, apărut şi el pe holul etajului, urmat de băieţii de la pază, cu toţii având braţele încărcate.
– În birou, Niţă… Vin eu după şi despachetez.
Le deschise uşa bibliotecii mari şi îi urmă, dar nu trecu mai departe, către camera de lucru.
– Suuuuu-perb! îşi spuse Visarion răsucindu-se prin încăperea largă pe pereţii căreia erau dispuse rafturi solide încărcate cu cărţi, de jos şi până la tavan.
– Poftă bună! îi ură Ioana în timp ce depunea o tavă încărcată, pe unul dintre birourile care erau dispuse in fiecare colţ al bibliotecii.

7.

Se făcuse seară deja. Ziua întîi petrecută în acest prezent se scursese la fel ca oricare alta, din oricare alt timp, ceas după ceas.
– Ar merge…, zise Visarion vorbindu-şi singur în faţa terminalului de la care accesase bateria de servere pe care depozitase inestimabilele informaţii cu care venise din viitor.
– Mhm…, încuviinţă tot el, deschizând dosarul automobilului al cărui prototip aveau să îl construiască uzinele Malaxa abia peste un deceniu de acum înainte.
Inşirui la imprimantă o coadă de planuri, după care plecă la culcare. De mâine, de când îi va înmâna colile, de automobil are să se ocupe Nicolae Malaxa.

8.

Aşteptase mai bine de două ore în anticamera Şefului Marelui Stat Major, până ce după un ordin primit prin telefon fusese introdus de către aghiotant în biroul lui Ion Antonescu. La intrarea sa, Malaxa se ridicase de pe fotliu şi îl prezentase:
– Iată-l pe omul care ţine istoria României în mîini!
– A întregii planete, ar fi mai exact! zise Antonescu, indicându-i să ia loc pe fotoliul alăturat de cel al lui Malaxa.
– Nu sunt interesat de viitorul tuturor ţărilor, domnule mareşal…
– Uşurel, tinere! Nu te grăbi! Am văzut filmul pe care mi l-a arătat Malaxa, însă nu sunt decât general de brigadă la momentul de faţă…, nu-mi aminti cât m-am apropiat de moarte prin reperul ăsta, al gradului suprem. Mai am, până la execuţie, încă doisprezece, iar până la mareşal doar vreo şapte. Îmi aud ceasul socotind deja numărătoarea inversă şi nu îmi e pe plac!
Aşezându-se în dreapta lui Malaxa, Visarion zâmbi neutru. Antonescu îl privi câteva secunde în ochi, încruntat, după care îi spuse franc:
– Domnule, eu nu sunt capitalist precum Malaxa deci n-am interese băneşti. Datoria mea ca militar şi jurământul pe care l-am depus îmi călăuzesc drumul către sacrifiul suprem, dacă altă cale nu-i. Şi… urmaşii-urmaşilor noştri au văzut în filmul ăsta cu care m-aţi pus la curent, că nu dau înapoi nici de pe ultimul meu drum. Dacă aţi venit la mine pentru ca eu să dau lovitura de stat, am s-o fac. Dar nu mă încred în nimeni să-l slujesc! Iau eu frîiele-n mîini şi mă fac conducător al statului, cum trebuia să devin mai târziu. De data aceasta însă, asupra binelui ţării va veghea armata! Şi tot de data aceasta, se va lăsa cu exilări şi naţionalizarea proprietăţilor celor corupţi!
Nicolae Malaxa se mişcă în fotoliu, neliniştit, de parcă deodată i-ar fi lipsit confortul. În acelaşi timp, pe faţa lui Visarion se aprinse un zâmbet larg. Generalul de brigadă Ion Antonescu îi zâmbi la rândul său, înţelegând că oaspetele din viitor tocmai această atitudine îşi dorise de la el.
– Domnilor, atunci să-nceapă balul! spuse şeful Marelui Stat Major şi ridicând receptorul îi ordonă aghiotantului aflat în anticameră: Vasilescule, să se trimită către toate unităţile din ţară ordinul Ioan Vodă cel Cumplit!
– Domnule general, ce bal să înceapă? întrebă Malaxa încurcat.
Adresându-i-se lui Visarion, Ion Antonescu răspunse:
– Doar nu credeaţi că regele m-a scos fără temei de la şefia Marelui Stat Major…

Episodul 5

Episodul 9


5.

– Mulţumesc! îi spuse ea birjarului care acceptă bacşişul şi îndemnă caii la drum.
Prima zi în Bucureşti însemnase şi o primă dezamăgire. Ca să se liniştească, făcuse o plimbare lungă din tramvai în tramvai până se rătăcise şi nu mai ştiuse cum să ajungă la casa mătuşii Adela. Mâncase o îngheţată cu fistic, de la un vânzător ambulant, apoi luase o birjă şi acum, la destinaţie se oprise pe trotuar fixând cu privirea geamantanul pe care îl plimbase jumătate de zi prin toată Capitala. Ura să piardă. Şi nici nu avuse şansa de a câştiga… Brusc, simţi cum printre pleoape încercau să-şi facă loc lacrimile şi, nervoasă, scoase din poşetă o batistă dantelată. Ar fi trebuit să-l zgârie pe ochi!
– Domnişoara Macarie? auzi o voce de care nu-i fusese dor.
– La dracu! exclamă ea încet, apoi îşi ascunse batista în palmă şi se răsuci sperând că el n-are să-i remarce ochii roşii.
– De azi de dimineaţă te aştept aici…
Înfigându-şi unghiile adânc în palme, ridică privirea şi-l văzu la volanul automobilului său negru şi lung, cu numai două uşi şi copertina trasă înapoi. Fuma.
– Vrei să-mi mai provoci vreun necaz? Sau te-a tras aţa către unghiile mele? îl întrebă ea încruntându-se.
Zâmbea, încurcat şi mut. Încruntându-se, porni spre automobil hotărâtă să-i lase lui câteva dâre sângerii peste obraji.
– Betty, mamă! Beatrice! Bine ai venit! Haide, nu urci la noi? se auzi de sus, vocea mătuşii Adela, urmată imediat de cele ale nepoţilor:
– Betty! Betty! Betty!
Se opri lângă portiera automobilului, chiar înainte de a se arunca precum o tigroaică asupra lui. Insipiră adânc de câteva ori, apoi compunându-şi pe faţă un zâmbet larg îi şopti înainte să se întoarcă spre balconul mătuşii Adela:
– Drace! Ai scăpat din nou…
În timp ce ea flutura din mâini către cei de la balcon, el se prezentă chicotind, încet, cât să fie auzit numai de ea:
– Nu mă cheamă „drace”! Sunt Mircea Visarion, domnişoară… Betty!
– Urc imediat, mătuşă! Imediat vin, puişorilor! le strigă ea, după care murmură cât să audă numai el: Imediat ce termin de exorcizat pe domnul Visarion…
– Ar fi bine să te obişnuieşti să mi te adresezi aşa, îi spuse el pe când ea se întorcea cu faţa înspre automobil.
– Iar dumneata, ai face bine să nu îndrăzneşti să îmi mai spui vreodată altfel decât Beatrice!
Mircea Visarion căută prin torpedoul maşinii şi după câteva secunde scoase de acolo două coli  bătute la maşină.
– Stilou îţi dau imediat…, îi spuse după ce îi înmână hârtiile.
Văzând antetul de la Malaxa, Beatrice Macarie ridică mirată din sprâncene. Citind, îi zise:
– Te-a făcut Malaxa vânător de secretare? Sper că nu i-ai spus că sunt o scorpie…
– Poftim stilou! Acum, semnează domnişoară Be… atrice! îi ceru el, evitând s-o mai numească Betty.
Bătând cu vârful unghiilor darabana peste vopseaua neagră de pe portiera automobilului, Beatrice se încruntă o dată în plus, doar cât să îi spună îngustându-şi ochii verzi:
– Tot te urăsc, să ştii!
La fel de încruntată, apucă stiloul şi semnă în josul contractului, pe ambele coli. Opri una, iar pe cealaltă i-o returnă lui Visarion. Abandonând privirea furioasă, citi din nou paragraful cu adresa unde urma să-şi desfăşoare activitatea:
– Pache Protopopescu… Nu-i prea departe de aici. E bine. Sper că nu am nimerit secretara vreunui bătrân nesuferit. Sau am nimerit?
– Vezi tu, mâine de dimineaţă! o ameninţă el, încruntându-se pentru câteva clipe.
– Dumnezeule! Este aşa de nesuferit? întrebă ea cu dezamăgire în glas.
– Betty, haide vino la noi! strigă de sus unul dintre copii.
Visarion le făcu cu mâna, iar ei îi răspunseră râzând. Erau două fetiţe gemene la vreo şase ani şi un băieţel ceva mai mare, la fel de blonzi precum Beatrice. Fetiţele strângeau la piept câte o păpuşă  îmbrăcată colorat, iar el agita pe deasupra capului un avion din lemn.
– Sunt frumoşi foc! îi spuse Visarion privindu-i în continuare.
– Ai vărului meu, Sandu Macarie. Poate ai auzit de el… Căpitan, pilot de acrobaţie. A apărut de multe ori în ziare. Ultima dată a fost pe coperta ziarului Universul. Bronz la întrecerea pe ţară. Înaintea lui au fost Papană şi prinţul Cantacuzino. Acum este în Spania, pilot civil. Câştigă mai bine şi-i trimite destul mătuşii Adela ca să-i crească pe micuţi cu tot ce-şi doresc. Mama lor a murit, la naşterea gemenelor. Pierderea ei l-a distrus…
Preţ de un minut, cât vorbise despre rudele ei, uitase să se mai încrunte la Visarion şi acesta, fără să fie remarcat, o admirase în voie. Îi plăcuse în special cum i se ridica uşor buza de sus şi cum i se aşezau sprâncenele atunci când povestea, punând suflet în fiecare vorbă spusă.
– Betty, haide la masă, mamă! se auzi de sus, vocea mătuşii Adela.
– Imediat vin, tanti Adela! îi răspunse Beatrice
– Invită-l şi pe domnul, poate-i va place mâncarea făcută de mine. Nu ca tine, abia de guşti…
Încet şi abţinându-se să nu râdă, Visarion îi spuse proaspetei secretare:
– Mulţumeşte-i doamnei, dar mă tem ca nu cumva nepoata Be…atrice să-mi pună ceva otravă…
– Drace! îl apostrofă Beatrice, ameninţându-l încă o dată cu unghiile, scrijelind aerul într-o mişcare ferită de privirea mătuşii de la balcon.
– Domnule Visarion, ar fi mult mai potrivit, domnişoară secretară…
– Tot nu mi-ai spus. Haide, zi-mi cui îi voi fi secretară. Domnule Visarion…, întrebă ea, accentuînd pronunţia formulei de respect.
– Haide, du-te la masă! Vezi tu mîine…

Episodul 4

Episoadele 6, 7 şi8


4.

Mestecându-şi vârfurile mustăţii, cu buza de jos, Nicolae Malaxa concluzionă:
– Domnule Visarion, am avut un destin de care vreau să mă scapi. Şi, vreau să-l schimbăm împreună pe al ţării. Cu ceea ce mi-ai arătat că face şi are în memorie maşinăria dumitale, cred că vom putea alege alt drum.
Industriaşul se ridică în picioare şi nervos începu să se plimbe cu mâinile la spate pe lângă peretele cu ferestre. Timp de câteva minute, în biroul spaţios nu se auziră decât zgomotele pantofilor lui Malaxa, la contactul cu parchetul din lemn.Mircea Visarion tăcu, urmărindu-l cu privirea pe omul care tocmai îşi văzuse dezamăgitorul viitor.
Malaxa se opri brusc in dreptul unei ferestre şi o deschise larg:
– Mă simt de parcă am murit un pic, domnule…
Aerul rece al dimineţii invadă biroul industriaşului, aducând pe el mirosul frunzelor din copacii de sub fereastră.
– S-au copt cireşele. N-am avut timp să le văd pe anul ăsta. Goana după succese mi-a răpit o mare parte a bucuriilor vieţii. Şi, din ce am văzut în filmul dumitale, totul a fost în zadar…
Visarion inspiră adânc aerul aromat cu mirosul frunzelor de cireş.
– Sacrificiile noastre vor fi răsplătite de viaţa mai bună a urmaşilor-urmaşilor noştri, domnule Malaxa.
Răsucindu-se pe tocuri, industriaşul încuviinţă:
– Da, urmaşii-urmaşilor noştri vor fi mai fericiţi.
Apoi, apropiindu-se de birou, Malaxa îl anunţă:
– Domnule Visarion, te iau consilier personal. Şi partener! Îţi voi da un sfert din tot ce va însemna expansiunea Malaxa, iar un alt sfert îl va avea statul, pe care de acum vreau să-l am întotdeauna partener.Şi o casă îţi dau, casă mare, automobil, şofer şi pază chiar, pentru că eşti preţios. Acum însă, vreau să-ţi aud oferta…
Lui Mircea Visarion îi plăcea stilul direct al industriaşului. Se ridică la rândul lui în picioare şi se apropie de Malaxa, arătându-i pe ecranul tablet pc-ului:
– În portbagajul şi pe bancheta din spate a automobilului cu care am venit, am adus mai multe dispozitive portable cum este acesta, plus altele mult mai puternice cu unităţi de memorare şi capacitate de prelucrare a datelor mai mare de câteva ori. Aceste dispozitive puternice au fost încărcate cu documentaţii, planuri, cursuri pentru instruire, şi altele, cu ajutorul cărora să putem lua un avans tehnologic în faţa celorlalte ţări de pe planetă. Tot în automobil am o mini-tipografie modernă şi un video-proiector, plus suficiente piese de schimb pentru fiecare în parte. Vom avea nevoie de cerneluri şi hârtie specială, dar deţin datele necesare obţinerii lor.
– Atunci, se vor produce! îl asigură Malaxa.
Derulând un set de imagini pe ecran, Visarion îi prezentă câteva locomotive, un tractor agricol şi un automobil:
– Acestea pot fi produse fără prea multe complicaţii şi vor aduce bani. De asemenea, nici nu sunt avansate prea mult… deci, influenţa lor nu va schimba mai nimic în cursul istoric al evoluţiei tehnologice mondiale.
– Bun! De contactul cu Şeful Marelui Stat Major am să mă ocup zilele astea… Fără el, nu putem face prea multe schimbări în istorie.
Visarion încuviinţă:
– Da, el este omul cu puterea armată.
Consultându-şi ceasul, Malaxa decise să pună punct primei lor întâlniri. Ridică receptorul şi-şi chemă secretara, care intră imediat în biroul patronului.
– Ioana, dă-i domnului Visarion cheile casei din Pache Protopopescu, un automobil cu şofer şi câţiva oameni de la pază care să-i gardeze reşedinţa de serviciu noapte şi zi. O secretară…
– Nu mai avem nici una disponibilă, domnule director, poate fata de azi… cu interviul.
– Perfect, Ioana! Dă-i domnului adresa ei şi un contract de angajare. Domnule Visarion, sper că ai să te descurci prin oraşul nostru… Apropos, Ioana, dă-i nişte bani noului meu consilier personal. Nu-i ştiu starea materială, dar banii sunt bine veniţi întotdeauna. Pe mâine dimineaţă!

Episodul 3

Episodul 5


3.

– Să nu-mi mai apari în cale! Te urăsc! îi şoptise blonda arătându-i în trecere degetele cu unghiile zgâriind ameninţător aerul.
– Aţi spus ceva, domnişoară? o întrebă secretara.
– Am spus că Joi dimineaţă este bine şi pentru mine, doamnă, mai zise posesoarea unghiilor şi  apucând mânerul geamantanului, se îndreptă către uşa care dădea înspre hol.
– Urmează-mă, domnule inventator… îi strigă Malaxa, dispărând în biroul său.
– Joi… opt şi un sfert…, Macarie…,  mormăi secretara în timp ce nota în organizator reprogramarea interviului.
– Macarie… mormăi Visarion aplecându-se după geanta diplomat.
– Cum vă numiţi?
– Visarion, domnule Malaxa. Mircea Visarion! răspunse cel ce se dădea inventator închizând uşa dinspre anticameră.
– Ia loc, domnule Visarion. Arată-mi minunea… Chiar sunteţi inventatorul acestui… cinematograf la purtător?
Aşezându-se pe un scaun din dreapta biroului în spatele căruia luase loc Malaxa, Visarion recunoscu:
– Nu. Eu… doar încercam să fiu primit în audienţă.
– Foarte bine. Atunci, arată-mi ce poate face această maşinărie, domnule ne… inventator. Sper că, măcar ştii să o foloseşti.
– Ştiu, domnule Malaxa. Cum să nu ştiu?
– Apropos, tinere, de unde ai procurat-o?
Răsuflând uşurat, Mircea Visarion depuse pe biroul lui Malaxa tablet pc-ul pe care continua să ruleze un film american la modă, dar cu sonorul abia simţit.
– De fapt, domnule Malaxa, ăsta e motivul pentru care vroiam să mă primiţi în audienţă…
– Ascult, îl invită industriaşul, aruncând o privire asupra ceasului de la încheietură.

Episodul 2

Episodul 4


2.

Secretara industriaşului părea de neînduplecat. Nu avea programare, nu putea intra. Blocat în anticamera de dinaintea biroului lui Nicolae Malaxa, ascultă din nou verdictul:
– Joia următoare, de la ora… opt şi cincisprezece, domnule Visarion.
Aprecia genul acesta de secretare, însă nu atunci când trebuia să înfrunte una. Zâmbindu-i calm, o rugă:
– Îmi puteţi da un plic, stimată doamnă?
– Desigur, însă vă repet: domnul Malaxa, după întâlnirea de acum, nu mai primeşte pe nimeni. Iar, proxima ocazie pentru a intra în audienţă la dânsul este Joia următoare… Poftiţi plic!
Visarion luă plicul de corespondenţă şi extrăgând de prin buzunare, strecură în el câteva monezi şi bancnote, sub privirea dezaprobatoare a secretarei.
– Aveţi dreptate…, o aprobă, după care îşi desfăcu ceasul de la încheietură şi îl strecură înăuntru alături de bani.
Secretara ridică o sprânceană, privindu-l la fel de critic. În imensitatea anticamerei, se simţi minuscul. Totuşi, ceasul electronic l-ar putea impresiona suficient de mult pe Malaxa încât să-l primească…
– Doamnă, se poate ca acest plic să-i fie înmânat domnului…
– Mâine dimineaţă, împreună cu corespondenţa! îl întrerupse neînduplecata secretară.
Plecându-şi privirea către geanta diplomat pe care o lăsase la picioare, pe parchetul anticamerei, Visarion se decise să utilizeze ultima soluţie. Se aplecă, deschise geanta diplomat şi extrase tablet pc-ul:
– De fapt, eu sunt un inventator… Pe scurt, vroiam să îi arăt domnului Malaxa ultima mea invenţie si să-i solicit colaborarea în producerea acestui mini-cinematograf la purtător…
Spunându-i introducerea, porni sistemul de operare al tablet pc-ului după care alese un fisier video cu unul din filmele vremii şi porni rularea acestuia pe ecran.
– Dumnezeule! exclamă secretara, ducând mâinile la urechi, momente în care Visarion se sperie la rândul său de volumul sonorului uitat la maximum şi încercă să-l reducă scuzându-se:
– Îmi cer scuze, l-am uitat aşa de la ultimul film…
Nu apucă să-şi exprime în întregime regretele pentru deranjul fonic, fiind oprit de vocea lui Malaxa care întrebă ameninţător prin uşa pe care o deschise trântind-o de perete:
– Ce se întâmplă aici? Ce-i balamucul ăsta? Suntem la Zoo? Ioana, ce s-a auzit aici?
Secretara arătă către obiectul din mîinile lui Visarion, din care încă răzbătea coloana sonoră a unui film american, însă la un nivel de sunet mult mai redus:
– Dumnealui… este inventator, domnule Malaxa si încerca să mă convingă… Vrea să-i produceţi cinematograful la purtător şi dorea să-l introduc urgent la dumneavoastră ca să-i vedeţi invenţia! Eu…
Încruntându-şi sprâncenele stufoase, Nicolae Malaxa privi aparatul din mîinile inventatorului timp de un minut, după care se întoarse către uşa deschisă dinspre biroul său şi strigă:
– Domnişoară, vă rog să reprogamaţi interviul la secretara mea. Sunt ocupat acum… Ioana, când poate dumneai să fie primită la un nou interviu?
– Domnule Malaxa, Joia viitoare. De la opt şi cincisprezece…

Episodul 1

Episodul 3

Pagina următoare »