Recenzie



Powersat - Ben Bova

Înainte să mă apuc de ea, am dat-o cuiva şi mare ţeapă mi-am luat! După ce a citit-o, mi-a zis: băi, nu o să îţi vină să crezi cine îi face bucata lui Dan ăla… Porculeţul, care citise cât am fost relativ vecini primele sale trei cărţi din viaţă, toate din ce găsise pe la mine, m-a făcut să cred de-a lungul întregului roman că Jane e în spatele trebii ăleia. Uneori mă mai gândeam şi la senator. O bănuiam scurt şi pe April, din dragoste. Apropos de sex, ar fi fost mai mişto dacă agenta şi secretara chiar s-ar fi combinat – probabil lui Ben Bova i-a fost frică să treacă de la pofta mândrelor, la ceva mai mult.

Powersat e mişto, şi probabil că unora chiar le provoaca senzaţia aia de a nu o mai lăsa din mână până ce dau cu ochii de final.

Este cea mai mişto carte pe care am citit-o de câteva vieţi încoace: are unhappy ending. E cu final nefericit, bre!!! Ăla bunu’ nu se alege cu fata, pierde o grămadă de fericire, o pierde şi pe fata care îl iubea din umbră şi foarte probabil n-ar mai fi avut parte nici de fata de la revista de aviaţie, de-ar mai fi continuat cartea. Deci, personajul principal pierde aproape tot. E praf. E jale în sufletul lui şi realizează asta – niciodată nu va putea fi fericit. Dar o să aibă la bani… Mulţi, enorm de mulţi! Pervers de mulţi dolari! Neruşinat de multe sute de milioane şi apoi de miliarde de dolari americani! O grămadă de bani care nu-i vor putea cumpăra niciodată, vreodată, fericirea.

El, singurul cu satelit producător de energie şi avioane orbitale şi cosmodrom particular, şi avion de colecţie, şi maşini, şi cu orice, el singurul cu satelit furnizor de energie şi fermă de rectene, el singur va rămâne veşnic singur şi mai ales nefericit.

Urăsc poveştile cu happy end. Sunt doar poveşti din poveşti şi poveşti din filme.

Dan Randolf a ajuns să aibă totul, pentru ca începând de atunci să înţeleagă ce puţin posedă dintre cele importante.

Bună cartea!

Anunțuri

A fost odata o planeta, mica si albastra, care era asa, gaura galaxiei. Aici se intamplau toate chestiile mistoace si nasoale. Si, intr-o zi, conform legendei, niste serpalai parsivi s-au aciuat prin zona si au pus stapanire pe bietii Homo Erecti care-si faceau veacul prin zona. Serpalaii, megalomaniaci din fire, si-ai spus ca-s zei si au umplu galaxia, si nu numai, de sclavit Erecti. Pana s-au suparat astia din gaura universului si, cu niste bolovani bine tintiti, i-au uschit pe serpalai si au inchis usile si ferestrele. Cam cum face Iulian Resboinicul cel Uracios in momentele astea, ascunzandu-se de Alex Neagu cel Viteaz. Dar asta e alta poveste.

A noastra incepe cu un film, fain, si se continua cu un serial luuuuuunggg. Cred ca mai toti stiti despre ce e vorba, nu?

Daca nu, uite:

SG-1 O echipa formata dintr-un:
– colonel initial depresiv si sinucigas, ulterior un fel de bufon spatial. Dupa vreo 8 sezoane imbatraneste, se face general si e inlocuit de un playboy ramas fara alt serial, o sa pomeninm si de ala candva.
-negru urias si vorbaret. Singurul tip cool al galaxiei.
-o blonda prea inteligenta, enervata si colonel in armata
-un arheolog ochelarist prea inteligent, enervant si nu colonel in armata
-vor cuceri universul

Jaffa: oamenii cu care e plina galaxia, un fel de egipteni pe urmele lui Mubarak pana la urma. Oameni de treaba, alearga de colo colo imbracati in metal, desi nu pot sa-mi dau seama de ce pentru ca armurile alea ale lor nu opresc nimic, nici gloante, nici lasere, nici macar cutite sau injuraturi bine tintite. Au serpi in burta pe care-i cresc pana la maturitate. Foarte smecheri luptatori, cam ingusti la minte.

Goa’uld: mda, serpii cei rai, le lucesc ochii, sunt megalomaniaci si cam singurii din galaxie care insista sa vorbeasca si pe alta limba decat engleza. Suiera din cand in cand jaffa si kree care cred ca inseamna nii la loc mai peizanilor!

Asgarzii: omuletii gri simpatici de la Roswell. Nedisecati. Super avansati. Singurii care se duc dracului de tot.

Replicantii: da, daca arnold ar fi avut frati mai mici, asa ar fi aratat. Multi, rai si imprastiati prin tot universul.

Strabunii: aia cu ascensorul. Enervanti.

Orienii: hai mah, le stricati jucaria goa’uzilor aia doar ca sa resuscitati putin audienta?

10 sezoane. Cu bune, cu rele, un serial totusi reusit din care aflam ca galaxia e plina de oameni care vorbesc engleza, ca un MP-5 ucide un soldat in armura medievala de la cate sute de metri vrea el, ca Pamantul rocks si ca alienii sunt multi, rai, da’ prosti. Merge vazut cu o bere in mana, savurat seara in lipsa de Bear Grills. Pe alocuri e prea simpatic.


Imi revine deosebita placere de a deschide una dintre rubricile anuntate de fratele Iulian…n-am numit-o inca dar in principiu ar trebui sa contina filme si seriale SF military style asa.

Si, pentru premiera, am ales Battlestar Galactica, un serial pe care acelasi frate Iulica mi l-a varat in playlist precizand ca e „super tare frate”. Si a fost? Da!

Battlestar Galactica Reimagined este o versiune mai realista si mai adaptata la modern a serialului din anii 80. Nu o sa insist asupra diferentelor dintre ele, pentru ca nu are rost.

Despre ce e vorba? Pai pe scurt, de o cafteala intre masini si oameni, un scenariu Terminator tipic in care, in doua episoade, masinile de spalat ganditoare le dau la ficati umanilor inventatori. Primul razbel se termina indecis, cu un fel de pace, masinile luandu-si talpasita dupa un armistitiu bizar. Si duse au fost multi ani…..pana s-au intors. Si de data asta le iese: cu ceva noroc, mult spionaj&sabotaj, belesc 12 lumi umane cu ceva bomboane nucleare, le distrug flotele paralizate de virusii turnati prieteneste in computerele de de bord si…ar cam trebui sa fie gata show-ul, nu? Nu prea, scapa Battlestar Galactica o nava de lupta veterana din primul conflict pe care oamenii se cam pregateau s-o faca muzeu. Si deloc suprinzator, una scapata de virusi pentru ca al sau computer de bord juca local si nu in retea.

Acum, ca ne-am lungit cam mult, Galactica si o flota civila o i-au tiptil la vale in cautarea Pamantului, o planeta legendara despre care nu sunt siguri ca ar exista. Bineinteles, cu cylonii (ah da, asa se numesc roboteii, pe urme). Cylonii astia au un obicei prost: vin in forma malaca dar cool de Terminatori dar se si infiltreaza ca niste nenorocit din 7 forme umane copiate in serie. Bai fratilor, voi ati vazut serialul ori ba? Pentru ca daca da, stiti despre ce vorbesc, daca nu, acu o sa incerc sa va conving s-o faceti.

E un scenariu clasic. La capitolul reusite sta povestea, desi nu noua, pusa in scena frumos, cu accentul pe ideea de supravietuire a speciei umane ale carei ultime ramasite nu sunt taman cele ideale. Dar le iese. Personajele sunt realiste, poate un pic cam siropoase, ma refer la alea umane pentru ca alea roboate sunt tembele rau. In fine. Imaginea arata super, a fost filmata cu niste cadre geniale, efectele sunt tari, sunetul e bestial, scenele de lupta sunt reusite. Dar….

Bai, pana la urma e cam telenovela cu robotei. Oamenii se incaiera intre ei, se tradeaza, si-o trag cu cine apuca. Robotii….ai senzatia ca au un plan. Si-l tot astepti mai ales ca au facut si in film care se cheama „The Plan”. Dar n-au niciunul, inteligenta lor se opreste dupa ce arunca in aer lumile oamenilor dupa care devin patetici si dezorientati. Din 10 de nave cate se presupune ca ar avea, nu ataca niciodata cu mai mult de 2-3, pentru ca altfel s-ar fi terminat repede serialul.

Nu stiu daca mi-a scapat ceva sau am scris prea mult. Oricum, daca ar fi sa dau o nota serialului, cu tot cu „Razor” si „The Plan”, cele doua filme, ea ar fi 8.

PS: Incredibil sau nu, oamenii situati la mama dracului de Terra noastra care apare si ea in poveste, foloseau Hummvee, uniforme si grade militare cam ca ale noastre. Lipsa de imaginatie.

Vizionare placuta.


Old Man's War, cu coperta de pe la ei

Anul trecut, prin Aprilie, am zis cateva vorbe despre Old Man’s War si nici acum n-am terminat-o… Am revazut ce-am zis pe atunci si cum era criza de timp pentru accesul la calculator-cu-internet, o lipesc aici, pentru Sambata Fantastica:

„Cu cateva zile in urma am pus pe aici supararea mea fata de varsta la care ne vom pensiona, care vor apuca momentul… si am finalizat cu o coperta dezlipita de pe site-ul Amazon. Acum ma tin de cuvant si incerc o recenzie:

Old man’s war mi-a tinut companie doua nopti, dar am gonit-o inainte de final. Am vazut-o prima data pe blogul lui Horia Ursu, care mai inainte cu ceva timp a terminat-o pe la Gaudeamus. Dupa o pauza, pentru ca a epuizat-o complet, ne anunta de revenirea ei in aceasta luna. Si-i ieftina! Si bunaaa! V-am facut pofta? Ia dati un click aici!

De ceva timp imi tratez insomnia cu audiobooks si-i misto. Nu adorm, dar mi se scurge timpul cu folos. Va invidiez pe toti cei care dimineata abia va scurgeti din pat si beti cafea pentru deschisul ochilor 100%! Nici cafea nu beau, desi miroase asa de frumos… M-as da cu un parfum care sa aiba miros de cafea proaspata, iar dupa barbierit mi-as cufunda obrajii printre boabe de cafea. Ma omoara mirosul asta! Dar, acum sunt sigur ca si voi ma invidiati pe mine: eu noaptea aud carti! Sac!

Pe Old man’s war am sters-o din doua motive serioase, unul mai zdravan decat celalalt. Nu mai aveam spatiu pentru a instala Wrath of the Leech King la World of Warcraft, respectiv naratorul Old man’s war… cu toata stradania lui de a vorbi pe mai multe voci, ma zgaria pe ciocanel, trompa lui Eustache & ce mai o fi pe acolo, ca nu m-am uitat.

Luna viitoare o comand si ma apuc de ea in modul clasic, batraneste si pe romaneste.

Incepe asa: “I did two things on my seventy-fifth birthday. I visited my wife’s grave. Then i joined the army.” Bucatica asta de text m-a atins bine de tot. Si-a sunat bine de tot, asa cum imi imaginasem ca va fi, rostita de narator.

Despre ce-i vorba in carte? Pai, intr-un viitor apropiat, pamantenii descopera o metoda de a naviga in cosmos (ce sovietic suna!) si se apuca de colonizat putinele planete capabile sa sustina viata, intr-o incercare de a usura situatia de pe supraaglomerata Terra. Numai ca bastinasii planetelor respective se opun si aici intervine bratul inarmat al Colonial Union, CDF-ul (Colonial Defense Force). Titlul provine de aici: CDF prefera oameni trecuti prin viata, experimentati si nu recrutii tineri asa cum s-a tot intamplat in istoria de pana in prezentul nostru. Dar, nu va imaginati ca “The Old Farts” sunt aruncati in lupta in starea in care se afla… Nu zic mai mult. Ah, sa nu uit, “The Old Farts”… asa si-au zis cei din grupul de recruti din care facea parte si personajul principal. Pe care il cheama John Perry si uneori are umor, mai ales cand boteaza un chip-calculator-de-bord-implant, si atunci cand alege o parola.

Interesant sistemul impus acestor soldati. Inrolare, up grade-uri, serviciu contractual intre doi si zece ani, trimis pe fronturile colonizarii, adio rude si identitate, nimeni nu revine acasa. La final, devin colonisti.

John Scalzi a mai scos doua volume, dupa Old man’s war: Ghost Brigade si The Last Colony. Seria a avut asa de mare succes la fani, incat autorul i-a mai bucurat cu inca doua carti. Eu n-am ajuns decat pana la intalnirea dintre John Perry si o femeie, identica cu raposata lui sotie… De prin comentariile citite pe Amazon, am inteles cam ce si cum, dar ma abtin sa detaliez pe aici pentru a nu strica placerea celor care isi vor comanda cartea asta (si restul, despre care sper sa fie traduse si pe la noi), dupa ce citesc mini-recenzia mea.

Mai multe, dupa ce se va odihni in biblioteca mea. Lectura placuta!”

Si inca n-o am in biblioteca.

Intre timp, i-a aparut si surata pe nume „Brigazile fantoma”, tot la Millennium Press.

Inca imi amintesc secventa aceea care m-a impresionat atat de tare, asa ca am sa o repet:

“I did two things on my seventy-fifth birthday. I visited my wife’s grave. Then i joined the army.”

 


Dune- Cruciada Masinilor, Brian Herbert& Kevin J. Anderson

Am terminat si a doua carte din Trilogia Legendelor din Dune aparuta la Millennium Press. Pot sa spun ca deja mi-a venit inima la loc si astept si alte bucati din universul Dune. Da, am motive sa fiu mai optimist.

Cruciada Masinilor se inscrie pe o linie ascendenta inceputa in partea de final a Jihadului Butlerian, si aici ma refer la toate aspectele. Plotul, actiunea, personajele si mai ales felul in care aceasta carte a fost scrisa, difera semnificativ de prima parte. E ca si cum scriitorii s-ar fi maturizat dintr-o data si ar fi lasat la o parte (e drept, nu de tot) platourile cu branzeturi si vinuri alese risipite prin Jihad.

Cum asa? Cruciada e scrisa mult mai citet, multe dintre descrierile ce mi s-au parut inutile in Jihad sunt eliminate si de-aici, mult mai multa placere in a lega pasajele.

Cruciada Masinilor se desfasoara pe parcursul mai multor decenii, de-aici ceva mici dificultati in sincronizarea si in credibilitatea plotului. Pe alocuri, mai ales credibilitatea este mult diluata pentru ca e vorba de o carte scrisa pe capitole temporale intre care se scurg ani distanta. Uneori, aceasta scurgere nu se regaseste in actiunea in sine pentru ca asistam la linii de plot care stagneaza deranjant. De exemplu, timp de 90 de ani, dupa eliberarea….(nu stric placerea cititorilor cu detalii) titanii nu fac mare lucru, ceea ce e frustrant (banuiesc ca mai mult pentru ei decat pentru cititori). Chiar si asa, din acest punct de vedere, misiunea este dusa la cale cu brio.

Personajele…..unele dintre ele, destul de multe la numar, au o evolutie sanatoasa. In unele cazuri chiar sinuoasa, si de ce nu, extrem de convingatoare. Se comporta natural, trec prin crize, sunt mult mai reale, mai naturale, chiar si plasticul primero Xavier arata mai bine si mai convingator. Masinile in schimb……cu cateva exceptii (Erasmus si Seurat), sustin ideea centrala din Jihad si anume ca erau complet afone in materie de orice. Personal mi se pare deranjanta lipsa lor de inteligenta care nu poate fi pusa pe seama lipsei de imaginatie decat pana la un anumit punct. Iar cymecii….ei sunt si mai jalnici. Practic, niciuna dintre aceste doua parti nu reusesc sa convinga cititorul ca au fost in stare de trecutul pe care si l-au croit. Cel putin in cazul cititorului-eu.

Plotul….este consistent. Chiar daca unele linii sunt previzibile, exista destule intorsaturi de situatie incat sa fie agreabil. Continua evolutia conceptelor din seria originala gen Bene Theilaxu sau Gesserit, motivul melanjului si se arata si inceputurile Ghildei, sper totusi sa nu apara chiar totul pentru ca atunci natura prequel-ului ar trada un interval temporal dintre cele doua serii in care oamenii chiar n-au mai facut mare lucru. O sa ma lamuresc in Batalia Corrinului, cred.

Ca o observatie la fel de personala, in cazul lui Herbert Jr., ploturile sunt multe prea interconectate, spre deosebire de tatal care putea face carti de sine statatoare, fara a mai fii nevoit sa suspini dupa urmatoarea parte care va aparea, Millennium stie cand. Avizat de Trilogia Caselor, am asteptat sa cumpar intreaga serie pentru a ma apuca de citit, stiind ca pentru a pricepe ce si cum, trebuie sa am toate cele 3 carti in linie. E o caracteristica cam comerciala, dar asta e, traim vremuri specifice.

Cruciada Masinilor mi-a placut. Mult mai mult. S-a citit si mai usor. Am trecut deja la finalulcare sper sa-mi rezolve ceva surprize.  Spor la citit!


Jihadul Butlerian, Brian Herbert & Kevin J. Anderson

Eu sunt fan Dune, din totdeauna am fost. Prin urmare, ca orice devorator serios al seriei originale scrise de batranul Herbert, m-am bucurat foarte tare cand am aflat ca Milleniumm Press vine cu noile Dune. Am reusit sa fac rost de primele doua trilogii scrise de fiul continuator si de romancierul Anderson. Astazi vine vorba de Jihadul Butlerian.

Ca si in cazul primei trilogii, cea a Caselor, avem de-aface cu un prequel la seria originala. Prequel-urile sunt dificil de realizat dar au si un mare capital pentru ca ele insista pe completarea acelor nise pe care fanii le doresc completate. Din pacate, este destul de usor pentru autori sa depaseasca in prequel-uri actiunea originala sau sa introduca actiuni si personaje care nu se potrivesc cu seria originala. Asta s-a intamplat in trilogia Caselor unde actiunea, care se petrecea cu putini ani inainte de seria originala, a depasit pe alocuri capitole importante creind contradictii sau cel putin neconcordante. Jihadul comite si el pacatele sale in sensul asta pentru ca utilizeaza niste elemente care nu concorda cu actiunea din Dune.

Spre exemplu, desi oamenii nu mai folosesc computere, nu exista problema cu pilotarea navelor ca in Dune. Nici vorba de Ghilda si totusi oamenii se deplaseaza frumusel intre planete, fara a ne indica precis cum si cat. Tehnologia utilizata pare mult mai avansata decat cea din intreaga serie originala dar foarte arhaica totusi si in multe situatii nepractica. In special robotii par loviti de o lipsa de imaginatie in propria tehnologizare. Si, chiar daca oarecum explicabile, diferentele tehnologice dau la fel de bine ca si cele dintre Episoadele I-III din Star Wars si cele clasice, adica nu prea.

Din punct de vedere al scrierii, Jihadul Butlerian reprezinta o dezamagire. Pe alocuri, crunta. Descrierile, dialogurile, inteligenta plotului, esenta insasi, frizeaza prin unele parti cu inspiratia unui elev din gimnaziu. Pur si simplu inceputul a fost o tortura si recunosc, prima data nu am suportat decat vreo 100 de pagini dupa care am pus cartea in biblioteca. Am revenit 6 luni mai tarziu, cu forte proaspete, motivat de achizitia restului trilogiei. Pur si simplu, e de rau, nici nu stiu cat sa intru in detaliu.

Pentru evidentiere, exemplul numarul unu si anume o paralela intre doua situatii aproximativ similare: banchetul dat de familia Atreides pe Arakis, prezentat in Dune, si un banchet dat de familia Butler (cei cu Jihadul impotriva masinilor) pe Salsusa Secundus (foarte vioaie in cartulia asta). Daca primul abunda de descrieri si dialoguri interesante, cel de-al doilea exceleaza in absurditati, basca multe banalitati.

Personajele…..uffff. Multe dintre ele sunt de carton. Lipsite de imaginatie, sterse, anoste.  Am vazut personaje interpretate de Steven Seagal mult mai convingatoare. Naturaletea le lipseste cu desavarsire si mare parte dintre ele par copii fidele ale unor personaje din trilogia Caselor. Aceleasi deprinderi, aceleasi roluri. Si, cel mai senil dintre toti pare a fii Xavier Harkonnen care se vrea a fii un personaj cheie. Toate pasajele care-l prind pe acest Harkonnen mi-au dat ameteli. El si cu Manion Butler, socrul, sunt niste adevarate sperietori de logica si fac un exemplu total nedorit de cum sa nu faci dialoguri. Spre exemplificare, iata o pilda din actiunea junelui: petitor al Serenei Butler dar convins ca aceasta e moarta, dupa 3 luni de la presupusul deces, decide sa se insoare cu sora mai mica a acesteia, din motive care….

„Alegandu-te pe tine sa fii sotia mea, draga mea Octa, nu ma pot gandi la o cale mai curajoasa de inaintare  spre viitor. Este sansa noastra cea mai buna de a cinsti memoria Serenei!”. I rest my case.Si la nunta lor s-au schimbat retete de punch si s-a gustat din belsugul de branzeturi si de vinuri. Ok……

Masinile. Daca unele dintre personajele umane mai sunt cum sunt, ei bine, masina mea de spalat este mai inteleapta decat Omnius si sleata lui care au avut nevoie de o mie de ani pentru a le da o amarata de lovitura umanilor idioti.Cu totii par sa se „petreaca” atipic. Lipsa lor de inteligenta este comica, de fapt, paradoxurile strategice sunt la locul lor. Orice pui de gamer care a jucat vreodata un Starcraft, ar fi dezlegat dilema masinilor de la prima vedere.

Si Jihadul este plin de violenta si scene de sadism. Frank Herbert a jucat si el in zona tabu-urilor, foarte inteligent chiar, dar continuatorii fac risipa de ele. Masinile nu par deloc masini, oricat de mecanice ar fi ele.

Nu toate lucrurile sunt rele, slava Domnului, pentru ca, atunci cand incepe actiunea, cam dupa vreo 200 de pagini asa, situatia se imbunatateste. Asta pentru ca incepi sa gusti bucatele dupa care ai pescuit de la inceput. Elementele pe care orice fan le cauta intr-un prequel, incep sa apara si asta compenseaza. Mai mult, scriitura pare sa se imbunatateasca si ea, poate pentru ca nu prea mai e loc de batut campii. Asa cum am invatat din trilogia Caselor, actiunea este deosebit de sinuoasa si se desfasoara pe foarte multe planuri, cu foarte multe personaje care, la un moment dat, nu super reusit dar totusi reusit, converg. Buba aici este saltul peste fragmentele de plot prea disparat. Citesti 2 pagini despre un personaj acum si el mai apare, cu continuarea actiunii sale, peste vreo 40 de pagini.

Capitolul „lucruri bune” exista totusi. Jihadul aduce foarte multe idei care se cereau lamurite. Da, reuseste sa profite de notiunea de prequel si de fapt, chiar daca pe alocuri idioate, ideile autorilor exista si se imbina pe-alocuri placut cu ideile batranului Herbert. Formatul cartii este si el mai bun decat cel ales pentru Trilogia Caselor, adica cartea in sine e mai rezistenta la citit. De traducere…..nu ma pot pronunta, n-am vazut Jihadul englezesc. Dar, unii termeni mi se par nepotriviti, insa nu stiu daca este vorba de adaptare sau de un vocabular mai greoi.

Concluzie: Jihadul Butlerian este un must have pentru orice fan al seriei. Pentru a putea intelege universul Dune insa, NU recomand abordarea acestuia cronologic, adica pe firul evenimentelor.


A Thousand Suns

Cu siguranţă mi-a trecut pe sub nas de mai multe ori în scormonelile prin Amazon, dar nu i-am dat importanţă până când am văzut-o la Horia pe blog, cu coperta în widget-ul „Acum citesc”. De vreo câteva zile gustam câteva pagini din câte ceva, dar nu se lipea nimic şi încă eram în căutarea unei cărţi care să-mi facă într-adevăr poftă să o trăiesc citind-o. Ei şi uite aşa am dat un search, să văd ce are în ea A thousand suns asta…

On April 30th 1945 the Allies secretly surrendered unconditionally to Nazy Germany. Four hours later that surrender was withrawn.

Mai mult nici nu îmi trebuia!

The world never knew – until now…

Şi m-am apucat de ea, cu foame! Habar nu aveam cine este Alex Scarrow, daca toată lumea i-a citit cărţile şi-l poleieşte în aprecieri, ori dacă acum băga degetul ca să verifice dacă apa-i udă. Scrie miştocuţ, scurt, pe episoade-poveste cu continuări din sfârşiturile precedente şi-i iese super. Mi-am zis că n-am mai citit aşa ceva de pe vremea când mă îndopam cu Robert Ludlum, dar nu-i. Nu-i ca acolo. Aduce mai mult cu seria de aventuri ale lui Dirk Pitt, de la Clive Cusller. Cam asta gândeam pe la început, apoi m-am scufundat în ea cu foarte mare plăcere… până pe la pagina şaptezeci şi ceva din .pdf-ul ei. Nimic nu-i perfect, aşa-i? Ce nesuferiţi sunt câte unii cititori…

În ultimele zile ale războiului, Hitler se bucură de speranţa încă unei arme secrete: au copt un nuke! Un echipaj exeperimentat de Junkers 88 este desemnat să zboare un bombardier american B-17 Flying Fortress până la New York, unde să sloboadă nuke-ul într-o demonstraţie de forţă, care conform planului făcut în bunkerul de la Berlin, îi va forţa pe americani să se alieze cu Germania în lupta contra bolşevicilor.

În zilele noastre, nişte pescari agaţă plasa de coada unei epave care se dovedeşte a fi un bombardier strategic din vremea celei de-a doua mari conflagraţii în care americanii au salvat lumea. Trimis să pozeze epava personajul principal dezlănţuie acţiunea din prezent, descoperind în interiorul avionului rămăşiţe din uniforma germană a pilotului…

Superbă cartea! Merge citită în viteză şi cu siguranţă îşi merită banii pentru senzaţia pe care o provoacă: e plăcere s-o citeşti!

Alex Scarrow însă o dă în bară la veridicitate şi detalii. Ziceam că pe la şaptezeci şi ceva… Ei, pe acolo a fost primul sughiţ! Zice autorul că nemţii înlocuiseră pe bombardier mitralierele Browning, cu unele MG-81 pentru că nu s-ar fi descurcat cu producerea muniţiei. Alo, domnu’ Scarrow? Câte benzi de mitralieră consideraţi că ar fi trebuit pentru un zbor numai dus către America? N-ar fi găsit nemţii prin avioanele americane şi britanice care au fost doborâte mai peste tot prin Europa lor? Ori, chiar n-ar fi capturat de la trupele aliate nişte benzi de 0,30 sau 0,50?

Plus că autorul nu prea are nici o treabă cu comenzile de zbor şi nici cu luptele, indiferent că ele se răsucesc pe cer sau se zvârcolesc la sol. Astfel, după dumnealui, veteranii îşi demonstrează experienţa flancând. Probabil Alex Scarrow consideră că asta se deprinde după ani mulţi de linia întîi, restul aruncându-se idioţeşte în atacuri frontale în ritmul pasului de defilare. Prin aer îi cam chinuie pe săracii aviatori greşindu-le din pix manevrele.

Superbă escorta bombardierului prin poziţionarea ultimelor două avioane de vânătoare aripă la aripă, de-a stânga şi de-a dreapta. Cum ar fi putut riposta?

Păcat de talentul cu care descrie. Pe cuvânt că e mai mare dragul să citeşti cartea asta! Şi te face să te simţi acolo, în frig, în noroi, să simţi foamea şi lipsurile, bucuria unei ţigări, a căldurii, pur si simplu e ca la film şi chiar mai mult de atât: vezi camarazii tăi acolo, pe fundalul unor scene în care n-ai fost.

A thousand suns este cartea de debut a lui Alex Scarrow şi din păcate n-a făcut-o mai frumoasă. Cu regret, îmi amintesc acum de personaje… Maiorul Rall, omul care se ocupă de pregătirea misiunii, superb construit. Încântător.

Apoi, Scarrow o dă în bară de două ori.

Escorta ce va însoţi bombardierul în culorile US Air Force este formată din avioane de vânătoare Messerschmitt 109, ceea ce este o mare greşeală: hello, mr. Scarrow, de Focke Wulf 190 s-a auzit pe la dumneavoastră? Pentru escorta într-o misiune atât de importantă nu s-ar fi folosit ce era mai bun? Nişte Dora „bot lung”?

Comandantul escortei, ultimul As al Luftwaffe, poartă numele de… Schroder! Zdrang! Şocant! Exista Günther Rall cu 275 victorii. Nah… apropos de Rall. Să zic că era disponibil şi Hartmann, Asul Aşilor, cu 352 victorii?

De ce n-o fi folosit un echipaj de pe Heinkel 177, la fel de cvadrimotor precum Fortăreaţa Zburătoare?

Am zis că în carte este menţionat şi Rudolf Hess? Interesantă aducerea acestui nume în carte. La momentul acelei secvenţe, mi-a făcut mintea să zboare niţel dar din păcate indiciile de până atunci au tăiat visarea mea.De-ar fi scris Alistair MacLean cartea asta… mmm… Dar n-a scris-o! Iar Scarrow a fost prea verde, prea necopt pentru a menţine suspansul, pentru a realimenta focul şi nu ştie încă să surprindă.

Are însă sclipiri: foloseşte un pluton de Gebirgsjägeri în loc de Fallschirmjägeri, adică vânători de munte şi nu paraşutişti, într-o misiune cu desant de pe un U-Boat şi capturarea unui aerodrom de campanie. Are farmec mare aspectul ăsta! Şi ar fi avut mai mult dacă punea în fruntea plutonului pe Otto Skorzeny!

Probabil am să recitesc cartea. Alex Scarrow scrie foarte mişto şi în mod sigur am să încerc şi celelalte cărţi scrise de el, unde sper că a făcut-o mai matur. Chiar regret că a trebuit să scriu despre defectele din A thousand suns. Mă doare, undeva înăuntru, la sufletul pentru cărţi.

Închei aici, c-o întrebare: s-au folosit la bordul U-Boat-urilor copii din Hitlerjungen? La momentul ăsta îmi amintesc că cel mai tânăr comandant de U-Boat avea vreo douăzeci de ani, însă mă îndoiesc că la bordul submarinelor erau copii. Poate la aspectul ăsta Alex Scarrow chiar s-a documentat… şi am îndoielile aiurea.

Oricum, spor la citit. Este o carte frumoasă!