Razboiul de Yom Kippur, cunoscut  de arabi ca Razboiul de Ramadan a fost al patrulea razboi arabo-israelian  incepand din 1948. Cauzele sale  principale au fost doua. Prima a fost dorinta statelor arabe de a recupera pierderile teritoriale suferite in 1967 (Peninsula Sinai pentru Egipt, respectiv Inaltimile Golan pentru Siria). Refuzul Israelului de a se supune rezolutiei ONU 242, care prevedea renuntarea de catre statul evreu la toate cuceririle din 1967 in schimbul recunoasterii de catre tarile arabe vecine a dreptului la existenta l-a convins pe presedintele Anwar el Sadat ca singura solutie este aducerea la masa negocierilor prin forta. Reluarea razboiului cu Israelul legitima totodata  regimul noului sef de stat egiptean.

A doua cauza a constituit-o convingerea conducerii militare si politice israeliene ca Israelul este la adapost de un nou atac arab. Din acest motiv nu a existat nici o presiune de a abandona noile teritorii. Patru factori au stat la baza acestei situatii:

-superioritatea militara a armatei israeliene;

-performantele catastrofale ale armatelor arabe in Razboiul de sase zile;

-haosul aparent la nivelul conducerii arabe;

-existenta zonelor –tampon reprezentate de Sinai si Inaltimile Golan.

In continuare ne vom axa pe teatrul nordic de operatiuni,Inaltimile Golan. Intinzadu-se  pe o lungime de aproximativ 65km, cu o latime maxima de 30km, cu crestere graduala de la S la N ofera excelente pozitii de observare. Sectorul de N-E este complet inaccesibil vehiculelor, datorita pantelor de peste 45 grade. Terenul devine mai prietenos in sectorul sudic, oferind posibilitati mai bune de traversare pentru vehiculele blindate.

In conceptia defensiva israeliana rolul aparatorilor inaltimilor Golan era de a intarzia un atac sirian suficient de mult pentru a permite mobilizarea si sosirea puternicelor unitati de rezerva. Pentru aceasta ei se bazau pe de o parte pe potentialul defensive al terenului, pe de  alta luau in considerare doctrina siriana. Aceasta din urma, de inspiratie sovietica, presupunea un atac masiv al blindatelor. In anii anteriori conflictului israelienii studiasera in detaliu terenul, construind totodata o puternica linie defensive. Aceasta consta din:

-un sant antitanc adanc de 4m si lat de 4-6m intins de-a lungul intregii Linii Purpurii (linia de demarcare intre cele 2 armate rezultata in urma armistitiului impus de ONU in razboiul din 1967);

-in spatele santului AT erau construite 17 puncte de observare si puncte fortificate, cu 112 cazemate care se puteau sustine reciproc cu foc;

-campuri de mine in fata si spatele santului AT, in jurul punctelor fortificate si pe caile de acces.

Defensiva israeliana ar fi fost extrem de puternica daca suficiente forte ar fi fost dislocate. In octombrie 1973 acestea erau insa insuficiente. Infanteria consta in principal din elemente ale brigazii ‘’Golani’’  intarita cu unitati de parasutisti. Unitatile blindate erau reprezentate de Brigada a 7-a blindata (105 tancuri ) si Brigada 188 (90 tancuri). Circa 70 de piese de artilerie sustineau apararea.

In conceptia araba,  Israelul urma sa fie atacat pe doua fronturi: in Sinai de catre egipteni si in Golan de catre sirieni. Planul sirian era integral de conceptie proprie, desi exista o influenta a doctrinei sovietice. Conceptia operationala siriana avea 3 obiective:

-paralizarea comandamentului israelian prin atacul pe un front larg;

-distrugerea unitatilor blindate israeliene prin atacuri neincetate care sa duca la epuizarea aparatorilor;

-exploatarea de catre blindatele proprii a  rupturii initiale si capturarea Inaltimilor Golan.

Fata de doctrina sovietica, planul sirian avea o serie de deosebiri:

-pregatirea de artilerie urma sa fie scurta dar violenta; sirienii doreau sa mentina avantajul surprizei;

-atacul urma sa se desfasoare pe un front larg;

-strapungerea apararii urma sa se produca in doua puncte.

Cele doua strapungeri urmau sa fie produse in sectorul de N de catre Divizia 7 Infanterie (intarita cu o brigada de tancuri) langa Kuneitra iar in Sud de catre Divizia 5 Infanterie (de asemenea intarita cu o brigada de tancuri) langa Rafid. Dupa realizarea strapungerii, cele doua urmau sa invaluie apararea israeliana prin avansul catre Vest, spre podurile peste raul Iordan. In centru urma sa actioneze Divizia 9 Infanterie pentru fixarea israelienilor pe pozitiile initiale. La Nord de Divizia 7 Infanterie, o alta brigada avea aceeasi misiune.

Cele doua divizii blindate, a 3-a si a 9-a, constituiau esalonul second urmand a fi folosite pentru exploatarea breselor create. In planificarea initiala doar una din divizii urma sa fie angajata in lupta, cealalta fiind tinuta in rezerva. Divizia 1 Blindata urma sa fie folosita in cazul in care Divizia 5 Infanterie urma sa aiba succes sau in cazul in care ambele divizii de infanterie reuseau sa strapunga apararea. Divizia urma sa fie introdusa in lupta intre Diviziile 5 si 9 Infanterie urmand sa atace podurile de pe raul Iordan. Aceasi misiune o avea si Divizia 3 Blindata,ce urma sa fie introdusa in lupta in cazul in care doar Divizia 7 Infanterie reusea ruptura. Fortele siriene totalizau 70000 de oameni, 1400 tancuri (circa 400 erau T62), 950 piese de artilerie, 400 piese de artilerie AA si circa 100 de baterii de  rachete AA SA-2, SA-3 si SA-6 cu circa 400 de lansatoare. Un mare avantaj tehnic sirian era faptul ca tancurile lor de provenienta sovietica erau echipate cu aparatura de vedere pe timp de noapte, blindatele israeliene neavand instalata astfel de tehnica la bord. Desi perioada in care obiectivele trebuiau atinse era foarte scurta, fiind estimata intre 24-48 de ore, sirienii aveau toate motivele sa fie increzatori. Planul era unul realist, estimarea fortelor inamice era una corecta, iar raportul de forte in zona de operatiuni era de 7/1 la tancuri 12/1 la artilerie si peste 11/1 la infanterie. Desi sirienii nu beneficiau de surpriza completa, masurile luate inainte de razboi pentru asigurarea securitatii si dislocare a trupelor in secret au garantat o mare superioritate in perioada initiala a conflictului.

de Mihai Soric