Dune- Cruciada Masinilor, Brian Herbert& Kevin J. Anderson

Am terminat si a doua carte din Trilogia Legendelor din Dune aparuta la Millennium Press. Pot sa spun ca deja mi-a venit inima la loc si astept si alte bucati din universul Dune. Da, am motive sa fiu mai optimist.

Cruciada Masinilor se inscrie pe o linie ascendenta inceputa in partea de final a Jihadului Butlerian, si aici ma refer la toate aspectele. Plotul, actiunea, personajele si mai ales felul in care aceasta carte a fost scrisa, difera semnificativ de prima parte. E ca si cum scriitorii s-ar fi maturizat dintr-o data si ar fi lasat la o parte (e drept, nu de tot) platourile cu branzeturi si vinuri alese risipite prin Jihad.

Cum asa? Cruciada e scrisa mult mai citet, multe dintre descrierile ce mi s-au parut inutile in Jihad sunt eliminate si de-aici, mult mai multa placere in a lega pasajele.

Cruciada Masinilor se desfasoara pe parcursul mai multor decenii, de-aici ceva mici dificultati in sincronizarea si in credibilitatea plotului. Pe alocuri, mai ales credibilitatea este mult diluata pentru ca e vorba de o carte scrisa pe capitole temporale intre care se scurg ani distanta. Uneori, aceasta scurgere nu se regaseste in actiunea in sine pentru ca asistam la linii de plot care stagneaza deranjant. De exemplu, timp de 90 de ani, dupa eliberarea….(nu stric placerea cititorilor cu detalii) titanii nu fac mare lucru, ceea ce e frustrant (banuiesc ca mai mult pentru ei decat pentru cititori). Chiar si asa, din acest punct de vedere, misiunea este dusa la cale cu brio.

Personajele…..unele dintre ele, destul de multe la numar, au o evolutie sanatoasa. In unele cazuri chiar sinuoasa, si de ce nu, extrem de convingatoare. Se comporta natural, trec prin crize, sunt mult mai reale, mai naturale, chiar si plasticul primero Xavier arata mai bine si mai convingator. Masinile in schimb……cu cateva exceptii (Erasmus si Seurat), sustin ideea centrala din Jihad si anume ca erau complet afone in materie de orice. Personal mi se pare deranjanta lipsa lor de inteligenta care nu poate fi pusa pe seama lipsei de imaginatie decat pana la un anumit punct. Iar cymecii….ei sunt si mai jalnici. Practic, niciuna dintre aceste doua parti nu reusesc sa convinga cititorul ca au fost in stare de trecutul pe care si l-au croit. Cel putin in cazul cititorului-eu.

Plotul….este consistent. Chiar daca unele linii sunt previzibile, exista destule intorsaturi de situatie incat sa fie agreabil. Continua evolutia conceptelor din seria originala gen Bene Theilaxu sau Gesserit, motivul melanjului si se arata si inceputurile Ghildei, sper totusi sa nu apara chiar totul pentru ca atunci natura prequel-ului ar trada un interval temporal dintre cele doua serii in care oamenii chiar n-au mai facut mare lucru. O sa ma lamuresc in Batalia Corrinului, cred.

Ca o observatie la fel de personala, in cazul lui Herbert Jr., ploturile sunt multe prea interconectate, spre deosebire de tatal care putea face carti de sine statatoare, fara a mai fii nevoit sa suspini dupa urmatoarea parte care va aparea, Millennium stie cand. Avizat de Trilogia Caselor, am asteptat sa cumpar intreaga serie pentru a ma apuca de citit, stiind ca pentru a pricepe ce si cum, trebuie sa am toate cele 3 carti in linie. E o caracteristica cam comerciala, dar asta e, traim vremuri specifice.

Cruciada Masinilor mi-a placut. Mult mai mult. S-a citit si mai usor. Am trecut deja la finalulcare sper sa-mi rezolve ceva surprize.  Spor la citit!


Jihadul Butlerian, Brian Herbert & Kevin J. Anderson

Eu sunt fan Dune, din totdeauna am fost. Prin urmare, ca orice devorator serios al seriei originale scrise de batranul Herbert, m-am bucurat foarte tare cand am aflat ca Milleniumm Press vine cu noile Dune. Am reusit sa fac rost de primele doua trilogii scrise de fiul continuator si de romancierul Anderson. Astazi vine vorba de Jihadul Butlerian.

Ca si in cazul primei trilogii, cea a Caselor, avem de-aface cu un prequel la seria originala. Prequel-urile sunt dificil de realizat dar au si un mare capital pentru ca ele insista pe completarea acelor nise pe care fanii le doresc completate. Din pacate, este destul de usor pentru autori sa depaseasca in prequel-uri actiunea originala sau sa introduca actiuni si personaje care nu se potrivesc cu seria originala. Asta s-a intamplat in trilogia Caselor unde actiunea, care se petrecea cu putini ani inainte de seria originala, a depasit pe alocuri capitole importante creind contradictii sau cel putin neconcordante. Jihadul comite si el pacatele sale in sensul asta pentru ca utilizeaza niste elemente care nu concorda cu actiunea din Dune.

Spre exemplu, desi oamenii nu mai folosesc computere, nu exista problema cu pilotarea navelor ca in Dune. Nici vorba de Ghilda si totusi oamenii se deplaseaza frumusel intre planete, fara a ne indica precis cum si cat. Tehnologia utilizata pare mult mai avansata decat cea din intreaga serie originala dar foarte arhaica totusi si in multe situatii nepractica. In special robotii par loviti de o lipsa de imaginatie in propria tehnologizare. Si, chiar daca oarecum explicabile, diferentele tehnologice dau la fel de bine ca si cele dintre Episoadele I-III din Star Wars si cele clasice, adica nu prea.

Din punct de vedere al scrierii, Jihadul Butlerian reprezinta o dezamagire. Pe alocuri, crunta. Descrierile, dialogurile, inteligenta plotului, esenta insasi, frizeaza prin unele parti cu inspiratia unui elev din gimnaziu. Pur si simplu inceputul a fost o tortura si recunosc, prima data nu am suportat decat vreo 100 de pagini dupa care am pus cartea in biblioteca. Am revenit 6 luni mai tarziu, cu forte proaspete, motivat de achizitia restului trilogiei. Pur si simplu, e de rau, nici nu stiu cat sa intru in detaliu.

Pentru evidentiere, exemplul numarul unu si anume o paralela intre doua situatii aproximativ similare: banchetul dat de familia Atreides pe Arakis, prezentat in Dune, si un banchet dat de familia Butler (cei cu Jihadul impotriva masinilor) pe Salsusa Secundus (foarte vioaie in cartulia asta). Daca primul abunda de descrieri si dialoguri interesante, cel de-al doilea exceleaza in absurditati, basca multe banalitati.

Personajele…..uffff. Multe dintre ele sunt de carton. Lipsite de imaginatie, sterse, anoste.  Am vazut personaje interpretate de Steven Seagal mult mai convingatoare. Naturaletea le lipseste cu desavarsire si mare parte dintre ele par copii fidele ale unor personaje din trilogia Caselor. Aceleasi deprinderi, aceleasi roluri. Si, cel mai senil dintre toti pare a fii Xavier Harkonnen care se vrea a fii un personaj cheie. Toate pasajele care-l prind pe acest Harkonnen mi-au dat ameteli. El si cu Manion Butler, socrul, sunt niste adevarate sperietori de logica si fac un exemplu total nedorit de cum sa nu faci dialoguri. Spre exemplificare, iata o pilda din actiunea junelui: petitor al Serenei Butler dar convins ca aceasta e moarta, dupa 3 luni de la presupusul deces, decide sa se insoare cu sora mai mica a acesteia, din motive care….

„Alegandu-te pe tine sa fii sotia mea, draga mea Octa, nu ma pot gandi la o cale mai curajoasa de inaintare  spre viitor. Este sansa noastra cea mai buna de a cinsti memoria Serenei!”. I rest my case.Si la nunta lor s-au schimbat retete de punch si s-a gustat din belsugul de branzeturi si de vinuri. Ok……

Masinile. Daca unele dintre personajele umane mai sunt cum sunt, ei bine, masina mea de spalat este mai inteleapta decat Omnius si sleata lui care au avut nevoie de o mie de ani pentru a le da o amarata de lovitura umanilor idioti.Cu totii par sa se „petreaca” atipic. Lipsa lor de inteligenta este comica, de fapt, paradoxurile strategice sunt la locul lor. Orice pui de gamer care a jucat vreodata un Starcraft, ar fi dezlegat dilema masinilor de la prima vedere.

Si Jihadul este plin de violenta si scene de sadism. Frank Herbert a jucat si el in zona tabu-urilor, foarte inteligent chiar, dar continuatorii fac risipa de ele. Masinile nu par deloc masini, oricat de mecanice ar fi ele.

Nu toate lucrurile sunt rele, slava Domnului, pentru ca, atunci cand incepe actiunea, cam dupa vreo 200 de pagini asa, situatia se imbunatateste. Asta pentru ca incepi sa gusti bucatele dupa care ai pescuit de la inceput. Elementele pe care orice fan le cauta intr-un prequel, incep sa apara si asta compenseaza. Mai mult, scriitura pare sa se imbunatateasca si ea, poate pentru ca nu prea mai e loc de batut campii. Asa cum am invatat din trilogia Caselor, actiunea este deosebit de sinuoasa si se desfasoara pe foarte multe planuri, cu foarte multe personaje care, la un moment dat, nu super reusit dar totusi reusit, converg. Buba aici este saltul peste fragmentele de plot prea disparat. Citesti 2 pagini despre un personaj acum si el mai apare, cu continuarea actiunii sale, peste vreo 40 de pagini.

Capitolul „lucruri bune” exista totusi. Jihadul aduce foarte multe idei care se cereau lamurite. Da, reuseste sa profite de notiunea de prequel si de fapt, chiar daca pe alocuri idioate, ideile autorilor exista si se imbina pe-alocuri placut cu ideile batranului Herbert. Formatul cartii este si el mai bun decat cel ales pentru Trilogia Caselor, adica cartea in sine e mai rezistenta la citit. De traducere…..nu ma pot pronunta, n-am vazut Jihadul englezesc. Dar, unii termeni mi se par nepotriviti, insa nu stiu daca este vorba de adaptare sau de un vocabular mai greoi.

Concluzie: Jihadul Butlerian este un must have pentru orice fan al seriei. Pentru a putea intelege universul Dune insa, NU recomand abordarea acestuia cronologic, adica pe firul evenimentelor.