MILANO ȘI TORINO MUNCESC PENTRU CA ROMA SĂ STEA,

NAPOLI SĂ CÂNTE IAR PALERMO SĂ FURE

Asta spune o zicală din peninsulă și într-o mare măsură asta este mentalitatea unei părți importante a locuitorilor din nordul Italiei vis-a-vis de cei din sudul Italiei… Italie care potrivit unui articol din Foreign Policy, se pare că se îndreaptă către sfârșit, atât economic, politic dar mai ales ca stat unitar.

Iată cum se face deschiderea în articolul cu pricina:

Faced with a massive debt crisis and defections from his coalition in Parliament, Prime Minister Silvio Berlusconi – the most dominant political figure in Rome since Benito Mussolini – tendered his resignation last week.

Şi, după ce a dat de sol cu politicul italian, autorul continuă cu italianul de rând:

Yet Italy’s problems go deeper than Berlusconi’s poor political performance and his notorious peccadilloes: Their roots lie in the country’s fragile sense of a national identity in whose founding myths few Italians now believe.

Autorul acestui articol își motivează această concluzie pe slaba conștință națională care caracterizează poporul italian,dacă îi putem spune astfel.
Slaba conștință națională are atât cauze istorice profunde, cum ar fi divizarea lumii italiene medievale compusă din mici state cu interese divergente sau chiar rivale între ele, influențele externe asupra acestei lumi care au fost atât (geo)politice ale marilor puteri din diverse perioade istorice dar și culturale din partea civilizațiilor arabă în sud și să spunem germanică în nord. Toate acestea au avut darul de a crea la nivelul imaginarului colectiv un sentiment de apartenență a italianului mai degrabă la provincia în care locuiește sau din care provine, decât apartenența la Italia sau la a fi italian și pe care procesul de unificare structurat pe interesele Piemontului în secolul XIX nu îl putea anula o dată cu unificarea administrativă.
Şi încă un citat simpatic, din acelaşi articol luat în vizor:
Italy’s hasty and heavy-handed 19th-century unification, followed in the 20th century by fascism and defeat in World War II, left the country bereft of a sense of nationhood. This might not have mattered if the post-fascist state had been more successful, not just as the overseer of the economy but as an entity with which its citizens could identify and rely on. Yet for the last 60 years, the Italian Republic has failed to provide functioning government, tackle corruption, safeguard the environment, or even protect its citizens from the oppression and violence of the Mafia, the Camorra, and the other criminal gangs. Now, despite the country’s intrinsic strengths, the Republic has shown itself incapable of running the economy.
Acestă stare de fapt are și alte cauze nu la fel de adânci, iar aceasta poate fi explicată ca o expresie a debusolării poporului italian care în ultimul secol a avut mari probleme în a-și găsi echilibrul și care s-a refugiat fie în fascismul lui Mussolini, fie în partide comuniste sau demagogice care au condus la o gravă instabilitate politică de lungă durată în Italia post-belică sau, mai nou, în lideri politici de teapa lui Berlusconi.
Dacă regiunea de nord a Italiei face parte din cea mai prosperă zonă economică a Europei la paritate cu Germania, Peninsula Scandinavă, Benelux, Austria, Elveția, Franța sau Marea Britanie, în sud PIB-ul pe cap de locuitor este cu 50% mai mic, cea ce generează o mulțime de probleme în special bugetare în care bogata și prospera Italie din nord trebuie să subvenționeze jumătatea de sud a Italiei prin grevarea de resurse financiare de la prima la a doua.
Lucru care inevitabil duce la frustrări de ambele părți de genul „noi muncim și voi leneviți” sau „voi o duceți bine,noi murim de foame” și, ca într-un cerc vicios, problemele astea ajung să fie speculate politic de diverse personaje sau formațiuni mai mult mai mai puțin responsabile care astfel ajung să câștige foarte ușor puncte în lupta politică.
Ba mai mult toate tensiunile, tendințele centrifuge, mesajele extremiste sunt potențate de criza financiară din zilele nostre și de momentul foarte greu prin care Italia trece în acest moment.
Şi totuşi, se duce Italia pe copcă desfăcându-se în italii mai mici?
Tema scindării Italiei este una veche, şi foate posibil va continua mult timp de acum încolo.
Acum să spunem că are loc secesiunea şi că în loc de o Italie o să avem două…
Nu o sa vină sfârșitul lumii nu o să se crape globul pământesc, o să se agraveze criza financiară care la un moment va trece (poate nu înainte de a mai lăsa niste zeci-sute de milioane de ruinați și o moștenire grea care o să facă și dânsa niște sute de mii – milioane de morți, oric chiar un WW3  dacă avem noroc).
În fine, lucrurile astea s-au tot întâmplat în istorie și or să se tot întâmple.
Lucrul cel mai grav îl reprezintă potențialul imprevizibil și periculos pe care această destrămare îl are, pentru că aici nu este numai situația Italiei, ci a unei mari părți a Europei, în care nu numai Italia este cea aflată în pericol de a se destrăma ci  mai întâlnim și alte țări: Spania acolo unde în Catalunya există un sentiment separatist destul de activ; în Belgia, jumătatea batavă s-ar putea duce către Olanda sau ar căuta independență, iar cea francofonă… idem; Germania are și ea probleme ei, între sudul catolic și mai apropiat de Austria, respectiv centrul-nordul protestant cu unele origini slave; Franța s-ar putea trezi cu o Corsica rebelă; Marea Britanie ar fi poate cea mai norocoasă… ăștia sunt obişnuiți – au pierdut ei un imperiu ce mai contează Țara Galilor- şi ar trece mai uşor peste modificarea hărţii… ; cantoanelor elvețiene le-ar putea veni la rândul lor niște idei; greu încercata ex-Iugoslavie o poate lua de la capăt… Albania la fel, unde albanezii Ghec și cei Tosk ar putea descoperi că nu prea au atâtea în comun, poate chiar România s-ar rupe în trei… Republica Moldova ar fi și ea în pas cu moda, ca și Ukraina acolo unde sunt destui care abia așteaptă un moment ca ăsta, dar nu la fel de mult ca unii și mai puși pe treabă de prin Rusia care se uită cu jind la un viitor unde fiecare să fie președinte al Siberiei, care Calif al Daghestanului, ca să nu mai spunem de ce se poate întâmpla prin America de Nord unde există un Quebec cam francez, o Americă republicană în Texas şi una mai evoluată in New York, alta mai pe aici și pe dincolo iar dacă începem sa ne gândim la ce s-ar ajunge prin Africa, India, China sau Orientul Mijlociu să ne ferească sfântul.
Atenţie la viitoarele hărţi!
– Victor –

Facts : revolutiile din lumea araba. Pornind cu Egiptul, continuand cu Tunisia, Siria, Yemen, Algeria, Oman, Iordania, Libia. Presedintii Egiptului si ai Tunisiei, oameni ce au asigurat o stabilitate fragila in Orientul Mijlociu, nu mai sunt. Al Yemenului se clatina.

Populatia Egiptului se plange ca nu s-a schimbat nimic. Saracia e tot aia, preturile la alimente cresc in continuare, tancurile armatei sunt la orice intersectie. In Tunisia la fel.

Dupa interventia din Libia, vestita « coalitie » da semne de oboseala. Gaddafi e tot la conducere, si-o trage cu rebelii care ba pierd, ba castiga teren. Fara o interventie la sol a armatelor straine, unchiu’ Moamar ramane in cortu’ presidential.

Avem un Irak in haos, in care siitii se bat cu sunniti, se bat intre ei, nimeni nu mai intelege nimic.

Avem un Afganistan in pragul retragerii vesticilor, care (Doamne ajuta sa ma insel) va intra iarasi intr-un razboi civil similar celui de dupa retragerea sovietica din 1989, cu o crestere rampanta a productiei de droguri si un surplus de armament imens (ca doar n-o sa care lumea jucariile inapoi, e mai ieftin sa-ti cumperi unele noi).

Fratilor, mie ceva imi da cu virgula. Care-i faza ?

Ce vad eu : in lumea araba s-au schimbat guverne. S-au facut revolutii, bla bla bla. CARE E CASTIGUL VESTULUI ? Ca eu nu-l vad. Avem doar o regiune aruncata-n haos, preturi la petrol care cresc intr-una, bani cheltuiti aiurea, pe niste operatii militare inutile.

Ce rost avea interventia din Libia, in momentul in care Gaddafi vindea petrol ieftin ?

Deci, ce trebuia sa se schimbe? Care e substratul ?

Sweeper


Înainte de a mă zvârcoli niţel printr-un subiect frumos, haideţi să bem înainte de toate un pahar cu apă foarte rece. Ori, să ni-l turnăm în cap.

Nu, nu am luat-o pe arătură.

Căutam o poză pe net, ceva care să simbolizeze ţara noastră şi să nu fie harta sau drapelul. Cum dispun de Google instalat pe calculator (citat dintr-un dialog real, dar mă abţin să detaliez), am dat o căutare pe imagini cu combinaţia de cuvinte „poporul roman”. Fără ghilimele. Dintre rezultate, prima poză era cu o bătrână care plângea. A doua, a ieşit Simona Senzual… Aşa că am trecut mai departe, încercând să găsesc ceva care să simbolizeze într-un fel România.

Am ales:

România.

Romania, asa cum este ea în prezent.

Dracu m-a pus? Puteam să nu mă complic şi să pun harta… În fine. Să mergem mai departe.

Haideţi să ne veselim un pic, să fie una rece şi alta caldă.

De curând, pe Semperfidelis, am citit un articol semnalat de utilizatorul Stel: România va înlocui Rusia în BRIC? Am ridicat involuntar din sprânceana dreaptă, mi-am arcuit alternativ mimica în grimase şi zâmbete, apoi am citit minunea. În publicaţia italiană Il Sole 24 Ore, Riccardo Sorrentino (despre care se precizează că este economist şi publicist) „face o predicţie îndrăzneaţă”, după ce spune că din BRIC numai Brazilia, India şi China se descurcă în galopul dezvoltării şi creşterii economice, Rusia trecând pe un pinion de trap. Predicţia lui, evidentă din titlul articolului, este că locul Rusiei va putea fi luat deţări precum Indonezia, Turcia, Filipine sau România… mai ales că o eventuală Românie în BRIC nici n-ar schimba brand-ul, de-ar înlocui Rusia.

Eh… ce ţi-e şi cu băutura asta! Cum tragi la măsea, cum vorbeşti prostii! Mă simt răzbunat însă, faţă de mişto-uri din astea de italian semipotent, pentru că a doua zi domnul Serpentino a avut de suferit: mahmureală.

N-a fost caldă, este?

Ochei, hai să trec la subiect:

BRIC becomes BRICS on Hainan Island

Cu Africa de Sud adăugată în coada brand-ului, pe insula chineză Hainan, întîia dată în istorie, s-au întâlnit reprezentanţii celor cinci state membre. Am pierdut momentul în care a aderat Africa de Sud, nu? Adică eu l-am pierdut, că nu-mi amintesc… Cică au mai poftit şi alţii la integrare, dar s-a cam opus China unor acte de expansiune necontrolată (Mexicul şi Egiptul, au fost printre canditaţi).

Foarte înţeleaptă opoziţia Chinei. Evidenţa alegerilor proaste făcute de Uniunea Europeană şi de către N.A.TO., ar da de gândit şi unui puşti de şase ani care îşi alege o echipă de fotbal dintre copiii vecinilor.

World's most rapidly developing countries

Mă scuzaţi, vroiam să lipesc poza asta:

BRICS

Printre altele (admiterea Rusiei in W.T.O.), BRICS solicită o rezolvare diplomatică în criza libiană… 😉

Oricum, n-a fost România. Lăsaţi-o mai uşor cu paharul, domnule Serpentini.

Sursa imaginilor: RiaNovosti

 

 


Proba No.1 - torpila de provenienta N. Koreea. Scria pe ea.. Made in 🙂

Sursa: The Christian Science Monitor (LOL)

Ce e clar, e clar. Cinci comisii de experţi internaţionali în nave scufundate prin torpilare au concluzionat că torpila a avut un cap de luptă cu 200-300 kilograme de explozibil RDX şi a explodat la 6-9 metri adâncime sub chila corvetei, la vreo 3 metri de centrul sălii maşinilor, mai exact unde se afla tubina cu gaz.

Concluzia incriminatoare vis-a-vis de Coreea de Nord a survenit în urma examinării părţilor de torpilă recuperate din zona exploziei:

„They perfectly match the schematics of the CHT-02D torpedo included in introductory brochures provided to foreign countries by North Korea for export purposes,”

a declarat Yoon Duk-yong unul dintre liderii echipei de investigaţii

CHT-02D este o torpilă din categoria grea, cu ghidare pasivă, de calibrul 533 milimetri şi o greutate de 1,7 tone. Se pare, susţin sursele pro-Sud Coreene, că torpila a fost lansată de un mini-submarin de 130 de tone din clasa Yeono. Câteva astfel de submarine şi o navă bază au părăsit o bază navală Nord Coreeană cu trei zile înaintea atacului şi au revenit la două, trei zile după incident.

Scufundarea corvetei Cheonan, în special confirmarea că n-a fost un submarin elveţian cel care a lansat torpila, ridică mai multe semne de întrebare decât la curiozitatea:  ei, şi acum ce vor face ăia din Sud?

Se ştie că interesul Chinei este de a menţine tensiunea în regiune prin menţinerea peninsulei coreene împărţită în două. Nu cumva e China în spatele incidentului Cheonan?

Oare nu cumva, Japonia, sătulă de şicanele nord-coreene, a înscenat această situaţie, sperând la un război scurt prin care Coreea de Sud să devină Coreea vecină şi prietenă?

Mi-a scăpat. N-am citit articolul, dar titlul spunea că americanii vor să trimită F-22 Raptor în Guam. E mâna lor? Urmează o concentrare în regiune?

Doresc Sudiştii să distragă atenţia, ori să tragă foloase la scrutinul ce va avea loc în viitorul apropiat, prin provocarea unui incident în care s-a fabricat un atac Nordist?

Dacă-i mână de rus? Aşa, de „întărâtă-i drace, că şi mie-mi place”.

Totuşi, ce va urma?

Presiuni pe China, cu siguranţă. Şi pregătirea distrugerii Diviziei 2 americane în prima fază a unui atac preventiv lansat de Nordişti, ori într-o replică la atacul Sudiştilor.

Iese ceva, sau aşteptăm ca după invazia Kuweitului, până ce se adună armiile coaliţiei?


China şi... China

Sursa: Wikipedia

Forţele Aeriene Chineze, incluzând aici şi aviaţia navală, au fost diminuate în ultimii zece ani: personalul a fost diminuat cu 25 procente, iar avioanele cu 50 de procente.

N-a fost rău deloc.

În anul 2000, cam 95 % din cele 3200 avioane de vânătoare erau copii după proiectele ruseşti ale anilor 1950: MiG-19 şi MiG-21. Jumătate din aceste relicve au fost de atunci retrase, permiţând forţelor aeriene reducerea personalului cu 100 000 militari. În prezent, aproape o treime din avioanele de vânătoare este formată dn avioane moderne (din clasa Su-27/F-16).

Bombardierele şi avioanele de sprijin nu au fost îmbunătăţite prea mult, dar China are acum rachete aer-aer mai moderne şi bombe inteligente produse local – nu neapărat cu tehnologie înaltă, dar funcţionale. Mult mai important, piloţii au parte de un antrenament mai bun.  Pe lângă simulatoarele produse indigen, piloţii chinezi beneficiază şi de aproape două ori mi multe ore de zbor în prezent, comparativ cu deceniul trecut.

Apărarea antiaeriana a sporit în efectivitate în urma introducerii în dotare a bateriilor de rachete ruseşti S-300 şi a unei variante mai puţin capabile, chinezească. Ambele sisteme sunt comparabile în performanţe cu cele ale Patriot. Se bănuieşte că spionajul chinez bazat pe internet a reuşit furtul mai multor sisteme de armament şi tehnologii, făcând mult mai dificilă penetrarea spaţiului aerian al Chinei de către SUA.

Articol complet aici: China Flies Towards World Domination

Nu aş putea finaliza preluarea de pe Strategypage.com fără finalul articolui:

Având în vedere ce a făcut China cu forţele sale aeriene în ultimul deceniu şi eforturile continue pentru îmbunătăţirea capabilităţilor acestei categorii de forţe, ne putem aştepta la o China chiar mai formidabilă în anul 2020. Nu o provocare egală pentru Statele Unite, dar în mod cert un adversar formidabil şi, eventual, un inamic dominant.


Grecia, ţara vecină şi prietenă şi aliată şi colegă de Uniune. Şi cu un pas înaintea noastră. Si... la fel de vasală.

Sursa: Wikipedia

Deşi în mod public sfătuiau Grecia să ia măsuri pentru reducerea cheltuielilor…, Franţa şi Germania au hărţuit în realitate guvernul elen pentru a confirma contracte militare valorând mai multe miliarde de euro.

Parlamentarul franco-german Daniel Cohn-Bendit a afirmat că atât Parisul, cât şi Berlinul, îl forţează pe premierul grec George Papandreou să cheltuie puţinele resurse in cash ale Greciei pe achiziţii de submarine, o flotă de nave de luptă şi avioane militare.

„I met Mr Papandreou last week. I was in Athens. I’ve known him for a long time,” Cohn-Bendit told reporters, accusing Germany’s Chancellor Angela Merkel and France’s President Nicolas Sarkozy of blackmailing his friend.

Cohn-Bendit acuză Franţa şi Germania că şantajează prin contribuţia lor la un împrumut al FMI destinat salvării economiei Greciei condiţionând Atena de continuarea contractelor de înarmare semnate de predecesorul lui Papandreou.

„It’s incredible the way the Merkels and Sarkozys of this world treat a Greek prime minister,”

a declarat acesta, adăugând că recent, Papandreou s-a întâlnit cu Sarkozy şi primul ministru francez Francois Fillon, la Paris:

„Mr Fillon and Mr Sarkozy told Mr Papandreou: ‘We’re going to raise the money to help you, but you are going to have to continue to pay the arms contracts that we have with you’,”

„In the past three months we have forced Greece to confirm several billion dollars in arms contracts. French frigates that the Greeks will have to buy for 2.5 billion euros. Helicopters, planes, German submarines.”

Profitând de grava criză economică şi de stabilitate internă de care se „bucură” statul-vasal Grecia în acest moment, vecinii, prietenii, aliaţii şi partenerii de uniune, încearcă să mănânce pe săturate din caşcavalul oferit din milă grecilor. Ce ne-o aştepta şi pe noi în viitorul apropiat?

Cohn-Bendit este un fost lider al revoltelor din Paris 1968, fiind în acest moment lider al grupui Verzilor din Parlamentul European.

Sursa: Expatica


Primul război mondial a fost… intâiul, iar după ce s-au potolit puterile mondiale şi au refăcut hărţile, l-au botezat Marele Război. Fiindcă a fost aşa.

Al doilea război mondial a fost mai interesant şi iar s-a lăsat cu hărţi modificate.

De teama unui al treilea război mondial, toată lumea s-a înarmat în draci. N-a fost să fie…

Un al patrulea război mondial ar fi putut implica statele arabe, versus o alianţă… un fel de N.AT.O., dar n-a fost chiar N.AT.O. În reluare, l-au spânzurat pe Saddam Hussein, iar de Irak s-a ales praful. Nasol moment, mişto coliva… Din colivă se infruptă unii, iar noi n-avem loc. Cum nici pe la celelalte războaie n-am avut loc la masă, e periculos să ne obişnuim cu asta.

Al cincilea război mondial încă mai are şanse, sau, am putea spune că s-a amânat din cauza vremurilor. Al cincilea război mondial este în mod limpede, ambiguu… E mai la distanţă de noi, dar va fi televizat. Oricum, nu s-a decis de ce, dar există câteva terenuri unde să aibă loc meciurile: Coreea de Nord vs. Coreea de Sud, China vs. Taiwan & Pacific & Japonia + N.A.T.O., India vs. Pakistan + China… Indecizia asta naşte monştri.

Al şaselea război mondial miroase a încins. Iranul ăsta…

Lucky number seven, s-ar putea chiar să fie cu noroc! Cine va extrage lozul câştigător? Avem două variante, dar pe cine să pariem?

Aproape de noi: Turcia versus Grecia

A citit cineva Metal Firtina? Puţin probabil. Nici pe Amazon nu se spun detalii despre ea. Pentru curioşi, încercaţi pe Google (se merită aflat despre ce e vorba!). Din cele patru sau cinci cărţi ale seriei, nu s-a tradus nici una în limba engleză. Se vorbea acum ceva timp de traducerea primului volum, în germană. Dată fiind politica de marketing, ar fi chiar o alegere bună, la câţi turci sunt în Germania. Ca metodă de manipulare a cetăţenilor turci care au emigrat, e şi mai tare! Rămâne de văzut dacă are să se întâmple, dar pariez că nu va semăna cu scenariul Metal Firtina.

Cum Grecia este în faliment, un război le-ar prinde bine! Războiul scoate ţările din faliment. Exemplu: Germania în al doilea război mondial. Într-un fel sau altul, războiul chiar este soluţia potrivită pentru ieşirea din crize.

Prezicerile cu temă religioasă au prins la greci şi nu-i exclus ca din scântei să se aprindă focul ăla, uşor predictibil, în care să ardă cu succes. Probabil Turcia are să învingă.

Turcii stau mai bine, dar şi lor le-ar prinde bine să se ia de bucle cu Grecia. Rezultatul le-ar consolida poziţia în clasamente.

Departe de noi: Venezuela versus S.U.A, via Columbia

Preşedinţii SUA îşi bagă la CV câte un război zdravăn. Uitaţi-vă însă la Obama! Probabil cel mai moale preşedinte american, cel puţin dintre ultimii… Cu siguranţă  nu le are din oţel, ca să dea în Iran! E apă de ploaie pericolul acestui război. De neluat în seamă! Obama pur şi simplu o fredonează prin Afganistan, provocând minusuri în buget. Nici măcar nu e războiul lui, pentru că nu l-a pornit el! Dar, are nevoie de unul şi mai ales SUA au nevoie de un război care să le aducă profit adevărat!

Bro’ hai cu războiul ăla! Nu vezi că te duci pe copcă în faţa plătitorilor de taxe? Păi tu nu le dai oamenilor ceea ce îşi doresc mai mult: the american dream, the american way. Fă-i să se simtă puternici şi învingători, altfel transormi abureala asta din Afganistan într-un Vietnam 2 şi n-o să dea bine pentru tine, iar marea ta bubă este că în felul ăsta creşti şansele ca în viitor la Casa Albă să fie numai caucazieni! Ştii filmul ăla White men can’t jump? Ei, măcar ăştia ştiu să facă războaie!

Prepare for war!

Anul trecut, preşedintele Venezuelei, Hugo Chavez, a rupt relaţiile diplomatice după ce Columbia a decis semnarea unui pact cu Washingtonul, permiţând acces militar american la câteva baze Columbiene. De asemenea, Chavez a blocat importurile din Columbia şi a mutat trupele venezuelene al graniţă, totodată aruncând în aer două poduri care legau cele două state.

În luna Noiembrie a anului trecut, Hugo Chavez a anunţat armata să se pregătească pentru un război împotriva Columbiei, spunând că pactul dintre Columbia şi SUA reprezintă o ameninţare la adresa Venezuelei.

Între noi fie vorba, se vede cu ochiul liber cum SUA salivează la petrolul venezuelean, chiar dacă presa din România nu prezintă nimic care să ne pună pe gânduri. Apropos, foarte probabil ca în ziarele româneşti să înceapă tiptil-tiptil o campanie împotriva lui Hugo Chavez, dacă va fi cazul, pentru a ne îndoctrina, bla-bla, în aşa fel încât să zicem la un moment dat: bine le-au făcut americanii bolivarienilor lui Chavez!

Conform BBC News, într-o ştire datând din 28 Ianuarie anul curent, Columbia a protestat formal, pe cale diplomatică, după ce un elicopter militar aparţinând Venezuelei a violat spaţiul aerian columbian.

Ministrul de externe columbian Gabriel Silva a anunţat că violul evenimentul a durat douăzeci de minute şi a avut loc în apropierea oraşului Arauca, în apropierea graniţei comune, unde se afla o importantă bază miliatară columbiană.

Ministrul columbian al apărării a declarat că militarii columbieni nu au participat la viol eveniment, având ordin doar să se uite.

Foarte afectat de cele întâmplate, ministrul columbian de externe a pus pe gânduri pe Hugo Chavez, catalogând penetrarea (spaţiului aerian Columbian) ca fiind „inadmisibilă”.

Cu gândul la suferinţa pe care această catalogare i-a pricinuit-o preşedinteleui Venezuelei, corespondentul BBC în Columbia, Jeremy McDermott a spus că relaţiile dintre cele două state au atins cel mai jos punct din istorie.

Mr. Obama, bate fierul cât e cald, bro’! Altfel îi dai timp lui Chavez să-şi comande şi proaspătul avion stealth PAK-FA de la ruşi şi nu va mai fi la fel de uşor ca acum.

De ce s-ar putea aprinde acolo un război mondial? Pentru că Venezuela este stat membru al Mercosur (dar şi a BRIC), grup de protejare reciprocă a intereselor economice din America de Sud, iar prezenţa militară americană în Columbia şi un eventual război împotriva Venezuelei reprezintă ameninţări în regiune. Şi, cum Brazilia este pe val, lider de necontestat în zonă, iar preşedintele Lula da Silva are relaţii excelente cu Chavez şi chiar nu este prost, înarmându-şi ţara la greu, cu siguranţă vom asista la un răspuns brazilian, începând domol, la nivel diplomatic. Eventual, după tărăgănări de câţiva ani, timp în care primul submarin nuclear de atac brazilian va cutreiera nevăzut pentru a asigura presiuni, cuvintele liderilor brazilieni vor atârna mai greu la masa tratativelor. Să mai dezvolt?

Aşa că, Mr. Obama, pasul cu Haiti a fost frumos şi delicat într-o oarecare măsură. Cu baze în Columbia şi Haiti, flancurile Venezuelei sunt gata de fript.

O fi Haiti subiect bun pentru teoria conspiraţiei?

‘om trăi şi ‘om vedea!

(pe post de „va urma”)