Bun. România nu intervine pentru Polonia în Septembrie 1939.

Să zicem că generalul Ion Antonescu a căzut de acord cu Nicolae Ceauşescu asupra faptului că Armata ’39 îmbunătăţită, nu era încă pregătită pentru a face faţă unui război.

De ce ar fi considerat aşa ceva cei doi lideri? Păi, motive ar fi fost. Principala temere ar fi fost că nu se putea face faţă unor atacuri din mai multe direcţii – Uniunea Sovietică şi Bulgaria ar fi putut da peste cap planurile de luptă pe teritoriul Poloniei şi, probabil la scurt timp, la frontiera cu Ungaria. A mai fost şi o ipoteză legată de Yugoslavia, pe unde era posibil ca la un moment dat să apară Italia, Yugoslavia în alianţă cu Germania, Ungaria şi Italia, sau chiar Yugoslavia singură, la momentul în care ar fi atacat ruşii, apoi bulgarii, era posibil ca şi yugoslavii să se întindă la o felie de România, la o întregire inversă a Banatului.

Şi… aproape un an în plus pentru întărirea României aceleia, din ramura desprinsă de trecut, ar fi prins excelent! La dracu cu intervenţia pentru Polonia, mai importanţi suntem noi! Nu? E o variantă…

Bun.

Din Septembrie 1939 încolo, continuă schimbul viitor-pseudo trecut-viitor. România ’88 şi pe urmă ’89 exportă cereale, petrol şi derivate prin prelucrare acasă, precum şi alte materii prime provenite din pseudo-România anilor ’39-’40 alteraţi.

România lui Antonescu primeşte la schimb cam to ce poate produce România lui Ceauşescu, mai puţin tehnologii cu mult superioare. Şi uite aşa, exportă România ’88-’89…

Nu intrăm în amănunte civile, cu tractoare, combine, strunguri şi alte alea. O ţinem pe partea militară, că nu-i blog civil..

Acuma-i clară treaba că situaţia lui ’40 e maronie, aşa că spre deosebire de „exporturile” din ’88, Nicolae Ceauşescu dă verde şi altor bunătăţi.

Se trimit motoare din alea de locomotivă să echipeze nava soră a puitorului Amiral Murgescu, Cetatea Albă, care în ramura asta de istorie nu mai este abandonată la construcţie.

În România ’40 sosesc transportoarele blindate vechi, pe roţi şi şenile, artileria veche, dar şi staţii de radiolocaţie şi centrale de tir.

Se trece la fabricarea în serie a carabinelor SKS, dar şi la exportul puştilor mitralieră RPK şi a pistoalelor mitralierp AK-47, eliberându-se în mod util şi plăcut depozitele din ’89. În ’40 începe înlocuirea puştilor Z.B.

În ’89 se începe lucrul la două programe de reverse-engineering, a avioanelor La-9 şi Il-10.

Şi tot în ’89, România merge atât de roz încât cîinilor li se ranforsează cozile pentru a suporta încărcătura din ce în ce mai grea de covrigi. Fapt ce duce la accelerarea intervenţiei din exterior pentru înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, care era un rău şi un dictator, care avea în ţară copii cu SIDA şi dădea românilor salam cu Soia şi nu cu E-uri. Câh.

Şi uite aşa, în mijlocul revoluţiei se termină rezerva de ştergătoare de memorie de la INCREST.

Nimeni nu mai ştie nimic…

Dincolo, în acea Românie a ramurii de nivel 1940, Ion Antonescu rămâne ca la dentist. Şi taman ce se baza pe aviaţia din ’89 care să asigure liniştea pe cer şi calmarea celor care ameninţau graniţele. Urma ca şi Marina ’89 să cureţe Marea Neagră de vrăjmaşi… Of-of! A ieşit un drac!

Eh? Ce ar fi ieşit de aici? Nimeni n-a aflat vreodată…

Cum ar fi fost un război în cerc, pentru România ’40 cu niscai dotări din cele amintite?

Probabil că acum ar fi fost operaţional IAR-80/81 în vreo două-treci grupuri. Nu cu mult superior, pentru că motorul rămăsese acelaşi…

Existau radare la sol şi pe navele mari şi artileria antiaeriană superioară. Germanii, maghiarii, bulgarii şi bolşevicii ar fi pierdut un număr mare de avioane.

Pe mare, n-am fi avut curajul să ieşim în larg, dincolo de barajele de mine despre care să zicem că erau mult mai întinse de data asta. Desigur, submarinele ruşilor ar fi fost sparte în zonă, dar naveleacelor români nu s-ar fi putut ciocăni cu cele grele ale bolşevicilor.

Iar pe uscat, ar fi fost dramă. Desi mai puternică, Armata era insuficientă pentru a bloca atacurile din toate direcţiile.

Nu?

Din păcate, n-a mai ştiut nimeni ce s-a petrecut pe acolo. Doar noi, la o vorbă pe blog, am expus câteva variante prin comentarii.

Abia peste două decenii au fost găsite nişte arhive secrete despre Operaţiunea Prietenia şi, după ce preşedintele a terminat de citit raportul a decis… să mai existe un episod: România primeşte sprijin ne-comunist în 1939! 🙂 (pe post de „Va urma”)


Cum ar fi fost dacă în anul 1939 România ar fi primit ajutor comunist? ’39, pentru că ’40 mi se pare târziu deja. Dar, dacă tot într-un 1939, România ar fi primit un ajutor ne-comunist?

Cam de la datele astea pornim către finalul acestui what-if. Dublu what-if.

Point of divergence, pentru ambele scenarii, avem unul singur: prin 1988, cercetătorii de la Institulul pentru Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (INCREST) descoperă o modalitate de portare înapoi şi desprindere în ramuri a cursului istoriei. Tot oamenii de la INCREST oferă şi o măsură de protecţie: o metodă pentru ştergerea definitivă a ultimelor trei luni din memorie.

Preşedintele Republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, decide ca de pe urma uimitoarei descoperiri să se tragă foloase întru binele ţării şi alocă resusele necesare unui program de testare a posibilităţii de portare în ambele sensuri, numit „Călătorul”. În scurt timp se efectuează un test, cu  un cargou adaptat: nava ajunge înapoi în timp, unde o echipă specială coboară la ţărm şi se întoarce cu dovezile culese, pentru probarea reuşitei. Urmează programul mare, „Prietenia”.

„Prietenia” demarează cu contactarea generalului Ion Antonescu şi o lovitură de stat dată cu ajutorul trupelor speciale trimise din ’88. Apoi, în secret, nave de transport comuniste-româneşti încep să aducă în cealaltă Românie, proaspăt desprinsă de cursul istoriei cunoscute, bunătăţi.

Este 1939 şi situaţia începe să devină cenuşie…

Pentru a nu bate la ochi, nu se procedează la furnizarea de avioane cu reacţie, ori a altor tipuri de tehnică avansată care să iasă cu mult peste nivelul tehnic al anului în care avea să debuteze încă un război mondial.

La drumul de întors, navele comuniste revin încărcate cu bunătăţi taman bune de date la export întru achitarea datoriei externe, creşterea nivelului de trai, investiţii, etc.  Prin România lui ’88 încep să umble cîini cu covrrigi în cozi…

România model ’39 începe să fie tunată, cu utilaje moderne. Industria zâmbeşte fericită. Proprietarii, nu. Majoritatea sunt arestaţi de Armată, la ordinul generalului Antonescu, sub acuzaţia de subminare/trădare/corupţie, după caz şi gust. Naţionalizare, adică.

Armata zâmbeşte fericită. Din viitorus începe să curgă lapte amestecat cu miere:

Uscat

– puşti Z.B. şi carabine SKS (pentru Vanatorii de Munte, Puscasii Marini, Cavalerie);

– mine a.i. şi a.t., grenăzi;

– mortiere de 60, 82, 120 mm;

– mitraliere grele AA de 14,5 mm, cu două şi patru ţevi;

– echipamente pentru comunicaţii, etc.

Artilerie

–  mortiere de 160 şi un număr mic de 240 mm;

– artilerie de munte cal. 76 şi 100 mm;

– artilerie grea de 130 şi 152 mm;

– AAA de 37, 57, 85, 100 şi 130 mm;

– instalaţii GRAD mobile, pe camioane SR şi camionete ARO;

Mecanizate

– autotunuri SU-76;

– autotunuri SU-76 modificate AA, cu mitralieră 4×14,5 mm;

– autoblindate ABI;

– transportoare blindate TAB pe patru şi opt roţi;

– camioane, vehicule de teren, dube TV;

Marina

– şalupe şi vedete fluviale diverse;

– vedete torpiloare, de patrulare, AS;

– patruloare clasa Shanghai;

– vânătoare de submarine;

– dragoare.

Aviaţie

– IAK-52;

– IAR-82..X;

– An-2;

– BN-2;

Ce ar fi făcut o Românie care primea aşa ceva? Ce s-ar fi decis în Septembrie 1939?

Intrarea în război de partea Poloniei – de fiecare dată când fac scenarii cu momentul ăsta, mă gândesc că Franţa şi Anglia probabil ar fi amânat să declare război Germaniei (pe motiv că nu erau pregătiţi suficient) – este varianta cea mai radicală.

Care ar fi fost avantajele, în acest moment?

Păi, o Armată mai bine echipată şi pregătită. La moment, ar fi fost vorba de diviziile de elită dotate cu SKS, artilerie grea mai multă, modernă-superioară adversarului şi o mai bună protecţie antiaeriană, plus avantajul mobilităţii dat de mijloacele auto şi blindate, plus artileria mobilă cu Su-76 şi acel imaginar Su-76 al cărui tun să fi fost înlocuit cu mitraliera grea AA cu patru ţevi.

La acel moment, în aer nu ar fi fost schimbări majore. Cu siguranţă, piloţii ar fi fost mai bine pregătiţi, dar ca şi dotare… România din 1988 nu trimisese bombardiere, avioane de asalt, sau recunoaştere.

În cel mai bun caz, s-ar fi accelerat producţia de IAR-80. Cu planurile trimise din ’39 înspre viitor, poate că 80-ul ar fi fost un pic modificat. Cu siguranţă ar fi avut modificări minore de ergonomie şi protecţie pentru pilot, aparatură de bord mai performantă, blindaj, rezervoare mai bine protejate şi o instalaţie de stins incendiile. Poate că ar fi avut mitraliere mai uşoare dar rapide, de 7,62. Poate s-ar fi găsit soluţia să nu se mai folosească pe IAR-81 furca pentru lansarea bombei de sub fuselaj, precum şi un sistem de ochire bun pentru două bombe de 50 Kg. de sub aripi şi o întărire a aripii pentru rezervoare suplimentare de câte 100 Kg. Poate şi o cupolă care să nu se mai blocheze…

Poate mai contribuiţi şi voi cu idei, la modificarea posibilă în ’88 pentru IAR-80. Motor mai bun n-ar fi avut de unde.

Deci, într-un război polono-român contra Germaniei şi foarte probabil a Ungariei, nu am fi avut superioritate.

Desigur, Luftwaffe ar fi pierdut un număr mare de avioane de la momentul în care ar fi dat peste tunurile de 57 mm şi de când oraşele, podurile, obiectivele strategice, ar fi fost preotejate de AA română cu tunuri de 85, 100 şi 130 mm.

La sol, nemţii s-ar fi luat cu mîinile de bucle. Mobilitatea Armatei Române le-ar fi creat probleme. Şi nu le-ar fi plăcut să fie la primire când bateriile grele româneşti i-ar fi pisat mai de departe, mai precis şi mai puternic.

Colaborarea cu polonezii nu cred că ar fi fost uşoară, dat fiind că limba română şi cea poloneză n-au chestii comune. Probabil s-ar fi trecut pe franceză.

Spuneam totuşi, pe la început, că INCREST găsise şi un leac pentru ştergerea ultimelor trei luni din memorie. Ce ar putea însemna asta în conflict?

Păi, mai nimic.

În afară de faptul că cei trimişi la faţa locului ar fi putut să înveţe pe cei din ’39 cum se folosesc creioanele chinezeşti cu gumă, folosirea carabinelor SKS, a mitralierelor, tunurilor şi repararea bunătăţilor nu prea complexe pentru acea perioadă, ar fi putut fi învăţată şi după manuale.

Instructorii români din ’88 nu aveau experienţă de luptă şi, tot din manuale cunoşteau la rândul lor ceea ce ar fi trebuit să predea pe la cursuri… Cu trupele speciale nu emoţionam şi nici în ’39 nu erau.

Iar, folosirea aviaţie din ’88 nu era posibilă deoarece s-ar fi burat peste Polonia, Ungaria şi teritoriile controlate de nemţi. Pierderea piloţilor şi a avioanelor pe acolo ar fi provocat schimbări radicale şi o cunoaştere a faptului că exista ajutor din viitor.

Ok, pun aici un „Va urma”. Episodul doi va fi probabil ceva mai scurt şi va face referire la sprijinul comunist cu impact în evenimentele din 1940.

Continuarea cam într-o oră-două.


Glumesc. E o limba moarta… Dar sigur ar fi fost mai plăcută dectât germana sau rusa.

De data asta, Bruzli il bate pe Vandam este mai altfel.

România se apropie de Italia, prin anii ’30.

Prima noapte de dragoste aparţine perechii Mihail Manoilescu & Benito Mussolini. Alţii, mai potriviţi, nu-s. Point of Divergence-ul ar fi… umplerea de succesuri a partidului politic înfiinţat de Manoilescu (Liga Naţional-Corporatistă) în anul 1932.

Aşa cum a fost istoria, probabil că pe la alegerile din Decembrie 1937 ar fi fost posibil ca LN-C să obţină majoritatea, iar cu un Ion Antonescu în funcţia de Ministru de Război, să poată fi făcut un pas mai agresiv împotriva regelui Carol 2. O lovitură de stat?

Ori prin ’36? Lovitura de stat dată de Antonescu, apoi instaurarea Ligii Naţional-Corporatiste…

Vizita la Benito Mussolini conţine printre vorbe şi planificarea renaşterii Imperiului Roman şi a unei surori, Dacia. La final, Mussolini este super încântat – a rezolvat problema resurselor, în special a petrolului, dar şi Manoilescu zâmbeşte fericit – a rezolvat-o cu maşinile unelte, tehnologiile, etc.

Să zicem că-i ’36, ca să fie mai mult timp la dispoziţie.

Ce poate ieşi de aici? Haideţi să facem un scenariu optimist, de data asta.


Mareşalul Ion Antonescu

Azi n-am sărbătorit, dar era oare de sărbătorit? Într-un fel, 23 August 1944 seamănă cu 22 Decembrie 1989: o schimbare în urma căreia ne-a fost mai rău.

Mai sunt şi alte asemănări?

Oare cum ar fi fost dacă mareşalul Ion Antonescu nu era trădat, ori dacă Armata ar fi anulat lovitura de stat?

23 August 1944…


9.

– Cristescule, zi-mi că îl ai pe Moruzov! îi ceru Ion Antonescu proaspătului director al Serviciului Special de Informaţii.
Urmărind cu privirea coloana de arestaţi care se îndrepta către Gara de Nord, Eugen Cristescu îi răspunse:
– Moruzov şi alţi peşti importanţi se află sub pază în case conspirative.
– Bine Cristescule! Scoateţi tot de la ei! Ai pregătit trenul pentru familia regală?
– Pregătit.
– Să nu ia nimic cu ei! Să trăiască din conturile pe care le au prin alte ţări. Acum, haide cu mine. Vreau să-ţi prezint pe cineva, Cristescule. Sper să fii tare de inimă şi să nu-mi faci vreun atac de cord…
Câteva minute mai târziu, în automobilul generalului Antonescu, de la aparatul radio se auzi comunicatul pentru ţară:
– Fraţi români! Sunt generalul de brigadă Ion Antonescu, şeful Marelui Stat Major!
– Şofer, dă-i mai tare măi băiete, că vreau să mă aud…, ceru Antonescu, de pe bancheta din spate, adresându-i-se apoi lui Cristescu:
– M-am înregistrat pe disc, apoi l-am trimis la Radiodifuziune sub pază puternică. De acolo, prin telefon, se emite de la staţia de radio Bod, unde-i emiţătorul ăla mare. Se va prinde până în Germania şi Franţa…
– Felicitări pentru idee, domnule general. În caz de atac pe Nuferilor, la Radiodifuziune, dumneavoastră nu veţi fi de fapt acolo. Excelentă ideea!
– Ascultă-mă acolo…, ceru Antonescu, apoi în liniştea din automobil se auzi din nou vocea sa, redifuzată la radio:
– Împreună ne-am câştigat independenţa ca popor între popoare, împreună ne-am realizat unirile şi cu toţii am plătit prin sânge de câte ori a fost nevoie în istorie: pentru bine, pentru mai bine, pentru Patria noastră România! În clipe grele pentru ţară, urmând exemplul străbunilor noştri, am lepădat jugul greu al asupritorilor! Şi de această dată, domnie străină se înfrupta de pe urma României şi a românilor, aşa că fii neînfricaţi ai ţării, oştenii, au înlăturat monarhia şi camarila regală din fruntea ţării! Eu, general de brigadă Ion Antonescu, preiau funcţia de Conducător al Statului, pentru o Românie mai bună! Aşa să mă lumineze Dumnezeu!
Eugen Cristescu aşteptă câteva secunde, până ce la radio se auzi vocea crainicului de serviciu şi şoferul reduse volumul sonorului, după care privindu-l pe Antonescu îi spuse:
– Aşa să vă lumineze Dumnezeu, domnule general!
– Cristescule, ne-a ajutat Dumnezeu de n-a murit nimeni în orele astea cât a durat insurecţia. Ar fi fost păcat să moară români împuşcaţi de alţi români… Cât despre cine are să mă lumineze, aşteaptă puţin şi-ai să te cruceşti!

Episoadele 6, 7 şi 8

Episodul 10


6.

Locuinţa de serviciu dată de Nicolae Malaxa era foarte aproape de Foişorul de foc. O găsise uşor pentru că ştia zona şi chiar daca acum străzile erau pavate cu piatră cubică, pe margini văzuse în mare parte aceleaşi case care rezistaseră până în prezentul lui. În faţa gardului din fier forjat păzeau doi oameni în uniformă, cu şepci pe cucul cărora se găsea emblema Malaxa. I se deschiseseră porţile şi parcase în curte Maybach-Zeppelinul DS8 chiar lângă automobilul de servici pe care şoferul îl ştergea de zor încercând să impresioneze.
– Şefu’, eu sunt Niţă! Şofer şi băiat bun la toate, mă ştie dom’ Malaxa de descurcăreţ…, se prezentă şoferul, un scundac negricios, cu mustaţa îngustă şi obraz proaspăt ras.
– Bine, Niţă, acum ajută-mă să duc în casă ce am prin portbagaj şi pe bancheta din spate. Cu grijă, te rog!
– Am înţeles, şefu’, dar lăsaţi că le urcăm noi… Alo, paza! Haideţi să ducem la etaj bagajul domnului Visarion, măi băieţi!
Îl lăsă pe Niţă să se ocupe de bagaje şi intră în noua sa casă, care prin mărimea ei părea că emană putere. Pe hol, lipite de un perete, aşteptau două femei îmbrăcate în uniforme cu emblema Malaxa în dreptul inimii.
După urările de bun venit, cele două se prezentară:
– Eu sunt tanti Geta, bucătăreasa. Gătesc orice! Şi-mi iese bine, spuse femeia în uniformă albă, la vreo cincizeci de ani.
– Iar eu sunt Ioana, fată în casă. Mă ocup de curăţenie şi de ce se mai iveşte. N-o să găsiţi fir de praf în urma mea! se prezentă a doua, mai tânără cu vreo treizeci de ani decât tanti Geta, purtătoare de uniformă albastră şi şorţ alb.
– Pe noi, ne găsiţi la demisol, că acolo ne e locul. Să vă arate Ioana ce e de văzut prin casă?
– Nu, tanti Geta, mulţumesc. N-am să mă rătăcesc de unul singur.
Privind la ceasul de pe peretele din spatele celor două servitoare, Mircea Visarion întrebă:
– De mâncare, ce avem?
– Borş de perişoare şi…
– Perfect! Ioana, îmi aduci sus!
– În bibliotecă, sau în birou? întrebă camerista, serviabilă.
– Mă găseşti tu…, îi zise el şi o porni pe scări, după ce aruncă o privire scurtă pe la parterul casei.
Dacă jos casa era împărţită în dreapta cu sala mare, de bal, pe dreapta, iar în stânga fumoar,sufragerie, bibliotecă şi cameră de lucru, la etaj întâlni deasupra sălii o bibliotecă mare, o cameră de lucru şi o cameră de oaspeţi, iar pe stânga dormitoarele şi o nouă sufragerie. Mobila era masivă şi sobră, cu un aspect care contribuia la senzaţia de putere pe care o emana casa prin mărimea ei.
– Unde le ducem, şefu’? îl întrebă Niţă, apărut şi el pe holul etajului, urmat de băieţii de la pază, cu toţii având braţele încărcate.
– În birou, Niţă… Vin eu după şi despachetez.
Le deschise uşa bibliotecii mari şi îi urmă, dar nu trecu mai departe, către camera de lucru.
– Suuuuu-perb! îşi spuse Visarion răsucindu-se prin încăperea largă pe pereţii căreia erau dispuse rafturi solide încărcate cu cărţi, de jos şi până la tavan.
– Poftă bună! îi ură Ioana în timp ce depunea o tavă încărcată, pe unul dintre birourile care erau dispuse in fiecare colţ al bibliotecii.

7.

Se făcuse seară deja. Ziua întîi petrecută în acest prezent se scursese la fel ca oricare alta, din oricare alt timp, ceas după ceas.
– Ar merge…, zise Visarion vorbindu-şi singur în faţa terminalului de la care accesase bateria de servere pe care depozitase inestimabilele informaţii cu care venise din viitor.
– Mhm…, încuviinţă tot el, deschizând dosarul automobilului al cărui prototip aveau să îl construiască uzinele Malaxa abia peste un deceniu de acum înainte.
Inşirui la imprimantă o coadă de planuri, după care plecă la culcare. De mâine, de când îi va înmâna colile, de automobil are să se ocupe Nicolae Malaxa.

8.

Aşteptase mai bine de două ore în anticamera Şefului Marelui Stat Major, până ce după un ordin primit prin telefon fusese introdus de către aghiotant în biroul lui Ion Antonescu. La intrarea sa, Malaxa se ridicase de pe fotliu şi îl prezentase:
– Iată-l pe omul care ţine istoria României în mîini!
– A întregii planete, ar fi mai exact! zise Antonescu, indicându-i să ia loc pe fotoliul alăturat de cel al lui Malaxa.
– Nu sunt interesat de viitorul tuturor ţărilor, domnule mareşal…
– Uşurel, tinere! Nu te grăbi! Am văzut filmul pe care mi l-a arătat Malaxa, însă nu sunt decât general de brigadă la momentul de faţă…, nu-mi aminti cât m-am apropiat de moarte prin reperul ăsta, al gradului suprem. Mai am, până la execuţie, încă doisprezece, iar până la mareşal doar vreo şapte. Îmi aud ceasul socotind deja numărătoarea inversă şi nu îmi e pe plac!
Aşezându-se în dreapta lui Malaxa, Visarion zâmbi neutru. Antonescu îl privi câteva secunde în ochi, încruntat, după care îi spuse franc:
– Domnule, eu nu sunt capitalist precum Malaxa deci n-am interese băneşti. Datoria mea ca militar şi jurământul pe care l-am depus îmi călăuzesc drumul către sacrifiul suprem, dacă altă cale nu-i. Şi… urmaşii-urmaşilor noştri au văzut în filmul ăsta cu care m-aţi pus la curent, că nu dau înapoi nici de pe ultimul meu drum. Dacă aţi venit la mine pentru ca eu să dau lovitura de stat, am s-o fac. Dar nu mă încred în nimeni să-l slujesc! Iau eu frîiele-n mîini şi mă fac conducător al statului, cum trebuia să devin mai târziu. De data aceasta însă, asupra binelui ţării va veghea armata! Şi tot de data aceasta, se va lăsa cu exilări şi naţionalizarea proprietăţilor celor corupţi!
Nicolae Malaxa se mişcă în fotoliu, neliniştit, de parcă deodată i-ar fi lipsit confortul. În acelaşi timp, pe faţa lui Visarion se aprinse un zâmbet larg. Generalul de brigadă Ion Antonescu îi zâmbi la rândul său, înţelegând că oaspetele din viitor tocmai această atitudine îşi dorise de la el.
– Domnilor, atunci să-nceapă balul! spuse şeful Marelui Stat Major şi ridicând receptorul îi ordonă aghiotantului aflat în anticameră: Vasilescule, să se trimită către toate unităţile din ţară ordinul Ioan Vodă cel Cumplit!
– Domnule general, ce bal să înceapă? întrebă Malaxa încurcat.
Adresându-i-se lui Visarion, Ion Antonescu răspunse:
– Doar nu credeaţi că regele m-a scos fără temei de la şefia Marelui Stat Major…

Episodul 5

Episodul 9