NATO, cu mic şi mare

Conform Agence France-Presse (AFP), doamna pe care eu încă o mai văd întîia femeie preşedinte al S.U.A., Secretarul de Stat Hillary Clinton a declarat că pe 15 Martie va fi prezentat către N.A.T.O. un plan pentru a no-fly zone over Libya:

„We are continuing to plan for the full range of possible options including a no-fly zone,” Clinton told a press conference, declining however to indicate who would present the plan on Tuesday.

Hm. Doamna Hillary se vede treaba că este o adeptă a no-fly zone-ului încă din perioada soţului ei pasionat de trabuce. Clinton, domnul, era alt obsedat cu no-fly zone: ai n-ai treabă no-fly zone şi tot aşa, pe orice meridian în orice problemă, no-fly zone este singura soluţie.

Sincer, eu m-am mai liniştit. Asta e. Şi fosta Primă Doamnă, actualmente al doilea cel mai puternic om în stat, pare liniştită. Excelenţa Sa, referindu-se la dezbaterile şi zbaterile oficialilor civili şi militari faţă de crearea unei zone în care avioanele N.A.T.O. ar forţa rămânerea avioanelor libiene la sol, a spus:

„I know how concerned people are, I share that concern,”

După ce şi-a şters ochii cu coţul năframei, a afirmat, afişând un zâmbet rotweilleresc:

„But we have a lot of experience in this kind of circumstance, from Iraq, the Balkans and elsewhere, and we know how challenging it is to do any of the things that a lot of people are calling for.”

Doamna Clinton nu a uitat sa sublinieze că o decizie nu trebuie luată de către SUA, ci de către Organizaţia Naţiunilor Unite (de parcă ar conta) şi dacă treaba nu merge bine, atunci ai pe cine să dai vina.

Organizaţia Nord Atlantică pare divizată sus, şi fără opinii jos. Adică, în timp ce unii spun că n-are rost, preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy se zvârcoleşte resboinic şi foarte probabil cu intenţia de a câştiga ceva licitaţii în urma folosirii în luptă dreaptă a avioanelor Rafale. Alţii, cei înfiaţi în ultimele două decenii, ar fi de părere că… dar cui îi pasă?

Acum sa nu ne gândim că acest mic la stat mare la sfat, pe numele lui de scenă Sarko, este un mare spartan. El doar visează la o şmecherie pentru ca să mai câştige o dată alegerile, şi ce metodă de prostire a alegătorului este mai bună decât un răzbel? (Allez le blues?)

Până una-alta, N.A.T.O. a decis întărirea forţei navale din vecinătatea Libiei, ţară aproape ţintă, ţintă pe care o monitorizează din cer cu radare, poze color şi ochiade din sateliţi.

Preşedintele Sarkozy ţine degetele încrucişate. Hillary Clinton nu. Oricum, va ieşi ce s-a hotărât deja.

De cealaltă parte a baricadei sunt Germania, Italia şi alte state europene care vorbesc prin vocea UE: „nu domnule să fie pace, să nu facem nimic, că războiul e naşpa”.

În aşteptarea luptelor oficiale,

au încrucişat vorbe:

Victor David  şi Iulian Iamandi


 

 

Exil

de Iulian Iamandi

Agentul de pază al firmei nu îi dăduse voie să fumeze, interzicându-i chiar să mai deschidă gura. Trecuseră vreo treizeci de minute de aşteptare în secretariatul unde se auzeau numai tastele apăsate de secretara care nici măcar nu îi băgase în seamă de când intraseră în încăpere. Simţea cum pachetul de ţigări îl frige în dreptul buzunarului de la piept al cămăşii de blugi, în dreptul inimii. De plictiseală şi spre a uita pofta de a simţi fumul în plămâni, îşi plimbă privirea prin secretariat, sperând că timpul va trece mai uşor.

Spaţiul alocat aici era imens, de vreo şase ori mai mare decât biroul său, şi foarte relaxat în comparaţie cu aglomeraţia de calculatoare, dulapuri cu servere şi noduri de reţea între care lucra bucurându-se că nu suferea de claustrofobie. Încercă să analizeze decorul dinspre dreapta, ca gest reflex, dar renunţă. În acea parte agentul de paza masiv îl supraveghea postat strategic între el şi uşa prin care ar fi putut încerca să fugă înainte de a fi înfăţişat consiliului, comisiei de disciplină, preşedintelui executiv, sau unui grup de extratereştri — orice îl aştepta dincolo de uşa care dădea în biroul alăturat.

Întoarse capul în partea opusă şi o cercetă pe secretară. De pe degetele ce alergau pe tastatură lipseau bijuteriile cu care se ornau majoritatea femeilor. Lipsea până şi verigheta, avertizarea către cei interesaţi. Era liberă de obligaţii oficiale, probabil divorţată sau neimplicată vreodată într-o căsătorie.

Pe peretele din stânga biroului secretarei şi în faţa lui, se întindea o hartă de mari dimensiuni. Citi cu plăcere „Dobrogea”, numele ţării sale, scris cu litere roşii peste judeţele cu care fusese infiintata — Constanta si Tulcea, dar si deasupra celor ce i se alăturaseră după referendumul de la finalul primului cincinal — Galati, Braila, Ialomita, Calarasi si Giurgiu.

*

Bărbaţi şi femei, cu toţii trecuţi de vârsta pensionării, îl priveau de câteva minute accentuîndu-i starea de disconfort. Nu îndrăzni să ridice privirea decât în momentul în care bărbatul din capul lungii mese de şedinţă i se adresă:

— Tot ce ai descoperit este adevărat, tinere. Şi, ca să îţi umplu lacunele, am să îţi spun — noi suntem grupul Malciuc. Ne-am luat numele după cel al localităţii tulcene unde a fost pus în practică proiectul Delta, la ordinul preşedintelui comunist al prezentului din care provenim. Cunoşti ‘Cele 500 de milioane ale Begumei’? Proiectul a avut la bază această carte…

Amuzat, Pavel răspunse:

— Nu îmi vine să cred că un preşedinte comunist a citit Jules Verne!

Fără să ia în considerare zâmbetul ironic, cel ce părea a fi liderul celor prezenţi îi replică:

— El nu, însă mie mi-au plăcut cărţile respective. Numele meu este Coanda şi aveam influenţă asupra acelui preşedinte, care ar fi făcut orice sacrificii şi investiţii pentru a-şi duce ţara la nivelul celor mai avansate state. Mie mi s-a atribuit conducerea cercetătorilor pe care i-a găzduit Malciucul acela, echivalentul real al oraşului ştiinţei pe care şi l-a imaginat domnul scriitor Verne.

Acceptând bobârnacul, Pavel Racu îşi afişă din nou imaginea de cyberhoţ prins la furat, acum în aşteptarea verdictului.

— Schimbările politice nu ne-au priit însă, aşa că ne-am autoexilat şi acţionăm din această istorie paralelă, în al cărei prezent ne aflăm. Din nefericire, este singurul loc în care intervenţia a dat rezultate bune. Celelalte lumi au probleme, iar scopul nostru nobil — acela de a oferi o viaţă mai buna conaţionalilor paraleli, nu a fost atins datorita faptului că în alte locuri nu am fost atât de conservatori ca şi aici. Cele mai mari probleme le întâmpinăm într-o locaţie unde am intervenit pe vremea lui Cuza şi am legat capitala de mare pe la începutul secolului… De fapt, ai sa vezi ce schimbări s-au făcut. Tinere, am hotărât să te exilăm!

*

Pauza din viaţa lui Pavel Racu se terminase. Nu simţise rematerializarea, însă instinctul îi dicta să se întoarcă cu faţa înspre pupa cargoului.

Acum vedea în sens invers ceea ce văzuse pe când treceau prin portal. Cargoul se rematerializa aşa cum corpul său o făcuse, milimetru cu milimetru, până ce trecu în întregime prin portalul de aici.

Marinarul cu care vorbise înainte de trecere se apropie de el şi îi zise:

— Dacă vrei să ştii, elicea nici măcar nu s-a oprit!

— Cum dracu să nu se oprească? Este ilogic!

Din puţinele cunoştinţe pe care le avea în domeniu, Pavel se gândi la mecanismele care roteau arborele elicei, la motoare şi alimentarea lor cu combustibil. O pauză în alimentare ar fi dus la oprirea acestora, implicit la oprirea elicei care propulsa vaporul. Îi spuse marinarului consideraţiile sale, dar acesta îi zâmbi superior şi îi servi o analogie simplă:

— Da’ ce, ţie ţi-a stat inima şi ţi-a pornit-o cineva aici? Procesul dematerializării şi reversul, se întâmplă dincolo de ceea ce înseamnă timp. Mai precis, ca şi cum timpul ar fi stat pe loc! Vezi? Este numai logica ta, formată numai din ceea ce cunoşteai până acum…

Zâmbetul acela deranjant reveni pe faţa marinarului, aşa că Pavel se îndepărtă de el. Zări semnul ce marca locul pentru fumat şi se îndreptă către grupul de fumători cu aceeaşi destinaţie ca şi a lui. De la câţiva metri le auzi discuţiile aprinse cu subiecte amestecate ceea ce îl făcu să realizeze că a dat peste mercenari, aventurierii recrutaţi pentru rezultatele lor în simulatoarele ce refăceau războaiele trecute. Petrecu alături de ei timpul în care străbătură apele teritoriale până la câteva mile distanţă de portul Constanţa, amuzându-se la glumele lor. Chiar în momentul în care îşi aprindea o noua ţigară, alarma răsună la bordul cargoului şi marinarii începură să alerge în toate direcţiile.

— Ce se întâmplă? întrebară cu toţii, până ce unul din marinari le răspunse:

— Alarmă aeriană! Sau în simulatoare nu aţi auzit până acum sunetul ăsta?

În ambele borduri marinarii dădeau la o parte părţi mobile ale suprastructurii, scoţând la iveala mitraliere antiaeriene cu mai multe ţevi. Dinspre port începură să tragă bateriile antiaeriene grele murdărind cerul cu exploziile proiectilelor lor. La distanţă de barajul artileriei apărură siluetele unor avioane de bombardament. Din fericire ţinta lor era portul şi nu navele din convoi.

— Ale cui sunt avioanele? întrebă unul din mercenari.

De la cea mai apropiată mitralieră, unul din soldaţi răspunse:

— Ruşi, cu siguranţă! Dacă ar fi fost bulgari, ar fi trebuit sa vină din partea opusă…

Şocat, Pavel se întoarse către servanţii mitralierei spre a-i întreba dacă au cumva chef de glume, dar ochii săi se opriră pe una din containerele de pe punte, unde la destinatar scria în româneşte „Polonia”. Deduse ceva ce îl surprinse şi mai mult. Întrebă repede:

— Hei, în ce an suntem aici?

 

Sfârşit


Deci, să nu vă prind că râdeţi…

Mi-am adus aminte aseară, într-o mess-uială gu Sagy, că am uitat să zic două vorbe când i-a apărut revista. Voi n-aţi uitat, nu? Şi chiar vă întrebaţi… ce dracu are ăsta de a zis înainte de lansare, a sunat goarna că hai cu vizite pe la oamenii ăia prin site, etc, şi în final nimic; mai ales că i se publica şi un text…

Nu, nu-s modest.

Cine a ales varianta asta de răspuns, are patru. Să stea jos, vine la toamnă.

Sunt vanitos…

Eh, dar sunt uituc! Tânt şi lemn şi mai ales leneş, o adevărată putoare şi nu funcţionează nici trasul de mânecă, nici rugăminţile şi nici chiar ghionturile nu au efect: promit că am să mai scriu, deşi abia mai dau din peniţă din când în când.

Am uitat! Frate, ce bâtă sunt! Deci, am uitat! Şi în numărul de debut al Gazetei SF, eh… Dar mai bine să-l copy+paste pe Mircea Coman, cu un fragment din cronica sa lunară despre ce se mai întâmplă prin s.f.-ul de pe la noi:

Secţiunea de proză a noului fanzin sucevean e deschisă de povestirea „Zece la istorie”, semnată de Iulian Iamandi. E un text de plumb, care se lasă pe fundul sufletului şi apasă. E un text care mă face să mă-ntreb de ce nu-l vedem pe autor publicat mai des? În ciuda atmosferei postnucleare a poveştii, trebuie neapărat să mulţumim lui Iama pentru cadoul literar pe care ni l-a făcut. Şi să-i spunem şi lui că-l mai aşteptăm.

Daţi-mi ceva sănătos şi contondent, ca să-mi articulez câteva peste cap…

Aşadar, cu întârzierea pentru care mi-am scris autocritica mai la deal, vă prezant primul număr din Gazeta SF:

Gazeta SF

Cuprins:

Editorial: Problema spinoasă a valorii – Despre SF şi literatură, de Alexandru Teodoriuc

Rubrica 100 Carti SF & F: Dracula, de George Sauciuc

Rubrica Cinema SF: Toamna se numără bobocii, de Mircea Nanu-Muntean

Rubrica Banda desenata: Aventură pe Atlantykron, de Adrian Cruceanu

Rubrica Fandom: Interviu cu un anticar, de George Sauciuc

Rubrica Proză:

Africa vrăjită, de Ovidiu Bufnilă

Muntele îngheţat al morţii, de Felix Moga

Zece la istorie, de Iulian Iamandi

Toate cele enumerate mai sus, le puteţi accesa cu un click aici. Lectură plăcută!