Astazi, 1 august, este ziua tanchistilor din armata romana. Acest articol este dedicat in cinstea tuturor celor care au servit aceasta arma, pe timp de razboi sau pace.

România a fost printre primele ţări din sud-estul Europei cu unitati blindate dedicate. Data constituirii primului batalion de tancuri sau care de lupta a fost 1 august 1919, unitatea avand garnizoana in Mihai Bravu. Încă din primăvara anului 1919, Ministerul de Război îşi propusese să înfiinţeze atât o şcoală, cât şi un batalion de care de luptă, lucru consfinţit de contractul încheiat de guvernul român cu cel francez.
La 1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr. 5488 din 25 decembrie 1920 s-a trecut la înfiinţarea primei unităţi de tancuri din armata română, prin transformarea Batalionului Carele de Luptă în Regimentul Carelor de Luptă. Garnizoana noii unităţi a fost stabilită în oraşul Târgovişte. În anii 1936 şi 1937 regimentul a fost dotat cu noi maşini de luptă moderne, importate din Cehoslovacia. Ca urmare a sporirii numărului de tancuri, în organica regimentului a apărut şi cel de-al treilea batalion, atât acesta cât şi celelalte primind denumiri în raport cu materialul din dotare şi anume; Batalionul 1 Care de Luptă „Renault”, Batalionul 2 Care de Luptă „R2” (România 2) şi Batalionul 3 Care de Luptă „R2”, carele de luptă R.2 erau fabricate în uzinele Skoda din Cehoslovacia.
Evoluţia structurilor de organizare, acumulările şi transformările calitative care au loc în cei 20 de ani de existenţă a armei şi noile realităţi politico-militare europene au determinat factorii de decizie ai conducerii militare superioare a ţării să aprecieze că sunt condiţii că se impune înfiinţarea unor noi formaţiuni de care de luptă în armata română. Evaluările făcute aveau la bază, pe de o parte, posibilitatea economico-financiară a statului român în perioada 1930-1940, precum şi un plan de reorganizare a armatei întocmit odată cu numirea generalului Ion Antonescu în funcţie de şef al Marelui Stat Major, la 1 decembrie 1933. O primă încercare de a dezvolta arma tancuri în armata română s-a făcut prin „legea cu privire la stabilirea cadrelor şi efectivelor armatei”, raport din 1932, iar apoi, la 20 aprilie 1934, când Ion Antonescu semna raportul ce însoţea „Instrucţiunile pentru motorizarea armatei”, document de o excepţională valoare pentru crearea unor noi unităţi şi mari unităţi de care de luptă în armata română şi înzestrarea lor cu tehnică de luptă modernă. Prin aplicarea noii legi urma să se înfiinţeze încă patru noi regimente de care de luptă. În realitate însă, a fost înfiinţat doar Regimentul 2 Care de Luptă, la 1 noiembrie 1939, cu garnizoana la Târgu Mureş.
Dezvoltarea greoaie a tancurilor ca armă în Armata României Mari a avut atât cauze economice cât şi dispunerea între adepţii liniei conservatoare, susţinători frecvenţi ai menţinerii vechilor structuri organizatorice ale armatei, şi cei ai reformelor şi înnoirilor, reprezentaţi, din păcate, destul de firav în Consiliul Superior al Armatei. Un exemplu în acest sens este acela al şedinţei Consiliului din 30 septembrie 1938 când, deşi problema în discuţie era aceea a accelerării noţiunii de motorizare a armatei române, au fost şi persoane care au susţinut cu tărie menţinerea vechilor structuri şi a genurilor de arme tradiţionale, aşa cum fuseseră ele organizate şi înzestrate într-o perioadă istorică deja depăşită.
În timpul campaniei din 1941, trupele de blindate au acţionat conform doctrinei germane, ca unite de şoc, înregistrând succese semnificative în luptele pentru eliberarea Basarabiei. După ce au fost subordonată Armatei 4 română şi angajată în operaţia de cucerire a Odesei, trupele de tancuri au fost folosite pe subunităţi, în sprijinul trupelor de infanterie. Deoarece militarii români nu erau instruiţi în acest tip de luptă, deseori tancurile au rămas fără sprijin apropiat, fapt ce a dat posibilitatea vânătorilor de tancuri sovietici să acţioneze nestânjenit. Ca urmare, trupele au suferit pierderi importante în materiale, ceea ce au diminuat semnificativ capacitatea de luptă.
Cu puţin înainte de bătălia de la Stalingrad la fiecare batalion de tancuri a fost creată câte o companie de care de luptă mijlocii formată din câte 11 tancuri T-3 şi T-4.
Odată cu sporirea numărului de subunităţi şi efective şi organizarea de noi unităţi, începând cu 26 aprilie 1944, Divizia 1 blindată este numită Divizia 1 blindată ”ROMÂNIA MARE”.
Situaţiile cele mai grele cu care s-au confruntat tanchiştii români au fost la Stalingrad, unde Divizia 1 blindată a fost efectiv decimată şi în timpul luptelor defensive din Moldova desfăşurate între 19 – 23 august 1944. După încetarea stării de război cu U.R.S.S. divizia a primit ordin să se retragă spre sud, însă, la fel ca multe alte unităţi militare româneşti, ea a fost capturată aproape în întregime de trupele sovietice în intervalul dintre 24 august- 1 septembrie.
După înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947, procesul de transformare a armatei române, început chiar de la 23 august 1944, a intrat într-o nouă fază. Din păcate, timp de aproape un deceniu, evoluţia armatei a fost marcată strict de directivele venite de la Moscova şi de prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul României. Transformările din interiorul armatei în perioada cuprinsă între începutul anului 1948 şi anul 1968 nu au cuprins numai structurile de conducere existente la nivel central. Ele au fost prezente în întregul organism militar, manifestându-se, în egală măsură, şi în organizarea, înzestrarea şi instruirea trupelor, procese în care dominaseră, timp de aproape un deceniu, concepţiile sovietice. Astfel, numai la unităţile subordonate Comandamentului Trupelor Blindate de Tancuri şi Mecanizate au fost distribuite şi tipărite în anul 1953, de către Marele stat Major, un număr de 895 de broşuri sovietice privind lupta (operaţia) de apărare şi ofensivă a armatei, instrucţiuni generale asupra tancurilor şi a proprietăţilor tehnice şi de luptă etc. Totodată, printr-un referat asupra problemelor în legătură cu organizarea şi funcţionarea Comandamentului de Tancuri, se solicitau diferite materiale pentru pregătirea cadrelor, desfăşurarea instrucţiei şi asigurarea tehnică de specialitate, arătându-se că: „… mai urgent decât toate este însă obţinerea de materiale vechi necesare formării cadrelor pentru învăţarea noului material şi al literaturii sovietice de specialitate (tancuri şi autotunuri)”.
Analizând întreaga perioadă 1945-1989 se poate spune că arma tancuri a cunoscut în armata română o evoluţie pozitivă şi că aceasta a reprezentat, cel puţin până acum, etapa de maximă dezvoltare a trupelor române de tancuri, prin amploarea organizatorică specifică, cantitatea materialului, capacitatea industriei autohtone de apărare de a produce tancuri, baza materială de instrucţie, cheltuielile materiale alocate procesului de instruire a militarilor tanchişti.
Evoluţia postbelică a tancurilor în armata română a stat sub semnul unor determinări de natură obiectivă şi subiectivă, provenind din mediul politic, economic, ideologic şi militar. Dintre acestea se detaşează însă ca însemnătate: înregimentarea mai întâi totală, apoi parţială a doctrinei şi strategiei militare a României la doctrina şi strategia militară a Tratatului de la Varşovia; tendinţele care s-au manifestat pe plan mondial în dezvoltarea armei tancuri; evoluţia economiei româneşti în general şi în special a industriei acesteia; trecerea la producerea de tancuri şi alte blindate, în cadrul creării şi dezvoltării industriei naţionale de apărare; insuficienta încredere a conducerii politice a statului român în loialitatea aliaţilor din cadrul Tratatului de la Varşovia; ambiţia politică a conducătorilor ţării, în special după 1965.
Intrarea României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice a culminat din punct de vedere militar cu integrarea ei în blocul Tratatului de la Varşovia, această nouă situaţie având profunde repercusiuni, prin faptul că armata română a trebuit să accepte şi să adere la doctrina şi strategia militară a blocului în care fusese integrată de puterea comunistă. De fapt, la început complet, iar apoi într-o măsură mai mică, doctrina şi strategia militară a întregului bloc comunist nu au reprezentat altceva decât însuşirea în totalitate, fără rezerve, a tezelor şi principiilor doctrinare şi strategice sovietice. Chiar dacă acestea aveau în vedere, la început, între altele, faptul că forma de bază şi principală a acţiunilor militare într-un viitor război va fi ofensiva desfăşurată cu mase mari de tancuri şi cu întrebuinţarea armei nucleare, statele membre ale Tratatului au fost nevoite să le accepte.
Evoluţia tancurilor în armata română a cunoscut însă şi influenţe venite din evoluţia blindatelor pe plan internaţional. Acestea s-au manifestat atât sub aspect cantitativ prin proporţionarea permanentă a numărului de tancuri din înzestrarea armatei în raport cu media numărului de tancuri existente în state de mărime comparabilă, dar, mai ales, prin îmbunătăţirea constantă a calităţii lor, chiar dacă insuficienţa resurselor nu a permis niciodată României să deţină tancuri din ultima generaţie. Practic, poate spune că tancurile au evoluat în armata română pe coordonatele tendinţelor care s-au manifestat permanent în evoluţia armei pe plan mondial. Aici trebuie, neapărat, subliniată capacitatea dovedită a proiectanţilor, inginerilor şi tehnicienilor români de a pune în practică, după 1977, într-un timp scurt, programul românesc de producere a tancurilor, program dezvoltat continuu.
Izolată parţial de celelalte state din blocul comunist după intervenţia acestora în Cehoslovacia, România, sub conducerea sa politică, a trecut la un program de dezvoltare în plan structural, organizatoric şi de înarmare fără precedent, accentul punându-se pe înfiinţarea unor noi mari unităţi mecanizate şi de tancuri pe cele mai expuse direcţii strategice şi pe producerea mijloacelor destinate apărării armate a ţării în industria românească. Primul semnal că statul român nu ar sta cu braţele încrucişate în cazul unei agresiuni a fost dat de conducerea politică a ţării prim măsurile luate în plan militar. În acest sens, printre măsurile luate imediat sau la puţin timp după invadarea Cehoslovaciei a fost şi aceea de a se înfiinţa noi mari unităţi şi unităţi, iar altele să fie redislocate pe principalele direcţii ameninţate în cazul unei agresiuni armate. Procesul a inclus şi înfiinţarea celei de a doua divizii de tancuri a armatei româna, Divizia 57 Tancuri
Momentul de criză din 1968 a declanşat, de asemenea, un proces ambiţios de creare a unei doctrine naţionale de apărare, având drept concept fundamental „apărarea patriei de către întregul popor”. Pentru operaţionalizarea unui asemenea concept strategic, în 1968 a apărut nevoia urgentării creării unei industrii proprii de apărare a României, pentru fabricarea nu numai a armamentului uşor de infanterie, ci şi a tunurilor pentru artilerie, a tancurilor, transportoarelor blindate, avioanelor şi elicopterelor, precum şi a muniţiei aferente.
Concomitent cu începerea producţiei în serie a tancului românesc, la sfârşitul anilor ”70 şi începutul anilor ”80 România a importat, într-un număr mic, tancul mijlociu T – 72 din Uniunea Sovietică, unul din cele mai performante tancuri din acea perioadă din Europa.
Între anii 1987 şi 1988, într-un timp extrem de scurt, s-a reuşit proiectarea şi realizarea prototipului şi a unei serii mici de 5 bucăţi a tancului românesc TR – 125 (P 125). Acesta îngloba cele mai noi realizări ale experienţei cercetătorilor români şi ale industriei naţionale de apărare aflată în perioada de apogeu. Este demn de remarcat că, pe acest tanc, s-au montat cale mai moderne echipamente care erau în curs de experimentare sau asimilare în fabricaţie de industria românească: tunul calibru 125 mm, mecanismul de încărcare automată a tunului, telemetru laser, calculator balistic, luneta pentru tragerile cu noul tun, noul proiector de tip L – 2, instalaţii de avertizare împotriva iluminării cu laser, cu fascicule electromagnetice, de lansare a grenadelor fumigene şi altele. Totodată, s-a reuşit experimentarea şi asimilarea noilor tipuri de muniţie pentru tun, lansatoare de grenade fumigene etc.
Procesul de reformă a organismului militar al României declanşat după anul 1990 a avut consecinţe multiple asupra evoluţiei armei tancuri în armata noastră, nota dominantă a acestora fiind diminuarea rolului tancurilor, sub influenţa tendinţelor în materie de organizare şi înzestrare a trupelor, care se manifestă în cele mai dezvoltate armate ale lumii.

Sursa: MAPN

R-2

Renault FT-17

Panzer III sau T-3

Panzer IV/T-4

R-35

T-38

R-1

T-26

T-34

TACAM T-60

Maresal

TACAM R-2

T-55

TR-580/TM-800

T-72

TR-125

TR-85

TR-85M1

🙂 La multi ani!


Leo la mare

Ministrul apararii din Olanda, Hans Hillen, ar cam pune-o de-o retragere in planul masiv de taieri de buget, asta pe fondul unor reactii destul de puternice din partea opiniei publice si a armatei.

S-a confirmat deja pastrarea a 5 elicoptere Cougar si a celor 4 nave de patrulare din clasa Holland si se calculeaza in continuare bugetul politiei militare dar si al fortelor de blindate. Desi de 2 bani speranta, tancul Leopard 2 ar putea fi pastrat intr-un numar mai mic, chiar daca Olandei ii face cu ochiul exemplul Belgiei care a dat Leopardul pe Piranha III.

Sursa: Militarium


MBT-70 cu stea in frunte

MBT-70 sau KPz 70, asa cum este el cunoscut de nemti, a fost un proiect comun derulat in anii 60 de Germania aia federala si de SUA. De retinut faptul ca respectivul tanc era cu mult peste vremea sa, cam la toate capitolele dar si costurile erau pe masura intr-un final dovedindu-se prea mari.

In anii 60, RFG-ul opera Leopard 1 in timp ce SUA defila cu M60. Ambele erau atente la tancurile sovietice sau din blocul comunisc, in marea lor majoritate T-54/55 dar aparitia T-62-ului era ingrijoratoare. De fapt, Vestul si-a petrecut urmatorii 30 de ani proiectand tancuri din ce in ce mai sofisticate, speriati de T-72 si T-80. Asa ca, au pus-o de-o colaborare si MBT-70 a iesit.

Motorizare

Cu o viteza medie de 70 de km pe ora pe sosea, 70-ul avea mai multe versiuni de motorizare. Americanii mergeau pe un Continental AVCR V-12 diesel cu 1,470 cp in timp ce nemtii au optat pentru un model Daimler Benz de 1,500 cp. Ambele modele consumau in draci datorita greutatii pe care trebuiau sa o sustina dar asigurau si o viteza remarcabila.

Armament

MBT-70 era inarmat cu un tun-lansator de 152 mm, model Xm150 care puntea lansa orice tip de proiectil specifice (HEAT, APFSDS, HE) dar si rachete ghidate Shillelagh cu o raza de actiune de 3 km. Sistemul de ochire era cu laser iar tunul dispunea de incarcare automata atat pentru proiectile cat si pentru rachete.

Armamentul secundar era compus dintr-un tun automat de 20 mm telecomandat si o mitraliera coaxiala de 7,62 mm.

Protectie

Armura era si ea un speciala oferind o protectie maxima contra unui proiectil APDS de 104 tras de la doar 800 m.

Per total tancul s-a dovedit mult mai performant decat M60-ul. Mai rapid, mai bine protejat, mai bine inarmat. Cu toate astea, problemele au aparut aproape imediat in faza de testare iar remedierea lor a costat bani si timp.

Germanii au utilizat sasiul pentru a dezvolta un tanc separat botezat Keiler, inarmat cu un tun de 120 mm. Acesta s-a dovedit a fi mult mai viabil decat XM-150 care a avut probleme serioase cu munitia si sistemul de incarcare automata. Probleme au existat si cu tunul automat de 20 mm care arata bine pe hartie dar foarte prost in timpul utilizarii, rata sa de foc si acuratetea tirului fiind principale neajunsuri.

In plus, MBT-70 avea mari probleme de greutate. Prevazut cu o greutate initiala de 46 de tone, a ajuns rapid la 54, fortand faza de proiect sa regandeasca anumite elemente. Greutatea finala a fost de 50 de tone fiind chiar si asa destul de greu pentru acea vreme, oricum, mult prea greu pentru vehiculele de recuperare si asistenta existente.

Abandonat mai intai de nemti care au decis ca e mai intelept sa se concentreze pe Leopard-ul din dotare, proiectul a fost incheiat si de americani in 1971, dupa mai multe prototipuri construite si multe milioane de dolari papate. Proiectul care initial ar fi trebuit sa coste 80 de milioane ajunsese deja la 330 iar tancul produs ar fi costat 1 milion de dolari bucata enorm pentru aceea perioada. In plus, problemele cauzate de utilizarea unor tehnologii inovatoare dar netestate erau evidente si continue.

MBT-70 a avut insa si parti bune. Proiectul, imposibil pentru acea vreme, a reprezentat totusi baza pentru 2 dintre cele mai puternice MBT-uri din zilele noastre. Germanii au luat deoparte Keiler si au crescut din el, mai ales din motorizare si tunul principal de 120 mm, Leopard-ul 2 iar americanii au deviat fondurile existente si know how-ul capatat in proiectul XM815 aka XM1 aka M1 Abrams.


De vanzare

Olandezii se inscriu si pe trendul de taieri in bugetul de aparare si ale lor part foarte serioase. Aproximativ 12000 de posturi vor fi scoase din schema ceea ce inseamna unitati intregi pentru in numarul asta se incadreaza 6000 de soldati activi.

Ministrul apararii Hans Hillen a adunat, a scazut, si a dat un ordin de taiere de 1 miliard de euro. Asta inseamna vanzarea a 60 de tancuri Leopard 2, 17 elicoptere Cougar si aproape 30 de F-16.

Daca la capitolul aviatie, Olanda e dispusa sa renunte la F-16 in favoarea F-35, un al doilea avion test urmand a fi achizitionat in curand, pe partea terestra lucrurile par mai complicate. Se pare ca rolul Leoparzilor va fi preluat in totalitate de elicoptere de atac Apache si de blindatele Bushmaster.

Si, aici, cu toate taierile astea, apare un paradox ciudat. Desi NATO slabeste datorita slabirii militare a membrilor sai totusi acestia devin din ce in ce mai ancorati in NATO datorita dependentei de forta membrilor mai puternici si mai generosi cu apararea proprie. Prin urmare, se cam duce dracului ideea de nationalism si NATO se apropie tot mai mult de ideea de armata unitara (utopie, stiu).

Sursa: DefenseTalk


Al Khalid

Conform studiului anual intocmit de Forecast International Weapons Group, pana in 2018 urmeaza sa fie produse peste 6500 de MBT-uri, valoarea totala estimata fiind de peste 26 de miliarde. Deloc surprinzator, tancurile vest-europene nu domina aceasta cifra de nicio culoare.

De ce? Motivele sunt destul de simple. In primul rand, tarile vestice dispun de MBT-uri de un nivel tehnologic care a atins pragul maxim actual al conceptului. Tancuri precum Leopard 2, Challenger II sau chiar M1A2 Abrams vor ramane etaloane in ceea ce priveste partea superioara calitativa a neamului MBT, desigur cu ceva upgrade-uri. Iar upgrade-urile astea costa mult.

Cat de mult? Pai, de exemplu americanii au upgradat A1A2-urile operationale in 2008 pentru frumoasa suma de 1,5 miliarde de dolari. Adica, cam 46% din suma totala investita pe mapamond in productia de tancuri noi noute. Si, pentru o comparatie si mai evidenta, programul Tip 98 al Chinei, cu 116 bucati in 2008, a costat doar 395 de milioane de dolari.

Deci, tancuri rezonabile precum Al Khalid-ul pakistano-chinez, Tip 98-ul chinez si T-90 rusesc sau indian vor domina cantitativ piata in principal pentru ca vor fi tancuri de export, viabile economic si gata sa umple o nisa lasata libera de producatorii vestici, mari amatori de vehicule perfectioniste. Competitia din vest s-a incheiat, s-au dus si ecourile celor doua resboaie din Golf, deci cale libera pentru vehiculele derivate din produsele rusesti. Kala, fii fericit! 🙂

Bine, americanii vor continua sa vanda din stocurile supradimensionate de Abrams-uri catre aliati alesi pe spranceana care mai tarziu probabil le vor de cu ele in cap. In plus, japonezii si sud-coreeni, mari amatori de vehicule de calitate occidentala, isi vor dezvolta propriile proiecte, care insa nu au sanse mari de export, fiind prea exclusiviste. Israelul, alt producator major de tancuri, o sa traiasca mult si bine pe spinarea Merkava, cu ceva retusuri de la Rafael.

Bine bre, dar nica nica despre TR85M1, cel mai bun tanc mediu al lumii?


Am vazut ca articolul cu TR-85M2-ul a inviat. Am vazut ca intrebaril sunt constante, la fel si opiniile despre MBT-ul actual al armiei romane. Intrebarea pe care mi-o pun eu insa e alta: stiu de ce dorim, de la Leo la Leclerc si Abrams, dar oare ce ni se potriveste? Tinand cont de finantele, logistica dar mai ales conceptul nostru strategic, care e tancul cel mai bun pentru Armata Romana? Ce sa fie: A1M2 Abrams, Leclerc, Challenger 2 (sau chiar 1), T-90, T-80 sau vreu alt fratior rusnac ori vreo dracovenie din alte parti? Insist, nu e vorba de ce ne-am dori noi neaparat, ci de ce s-ar potrivi cu ce vrem noi din punct de vedere militar (sa fie tot aia)?
Ca de avioane m-am lamurit, tot Mig-21-unul ramane :-))


Printre neajunsurile Armatei Romane se găseşte şi lipsa unui tanc de nivelul MBT-urilor moderne, problemă care cu siguranţă nu va avea parte de rezolvare cel puţin în următorii cinci ani. Ori poate chiar mai rău şi, cu pesimism combinat cu realitatea, aş spune că de multe ori m-am gândit că foarte probabil ne vom lua adio de la arma tancuri într-o posibilă Românie cu Terestrele compuse numai din Brigăzi de infanterie uşoară cu APC-uri şi insuficiente IFV.

Ce este tancul? Un mijloc greu de luptă, puternic, blindat, cu mare putere de foc, folosit în unităţi mobile pentru crearea de breşe în linia frontului, învăluirea pe flancuri şi exploatarea în adâncime.

Mai poate fi folosit şi în defensivă, camuflat sau îngropat la teren atât la zonă de şes cât şi mai eficient, în zone de deal, atât în escarpe cât şi în contraescarpe.

Istoria ne-a mai arătat însă despre tanc că poate fi scos pe străzile marilor oraşe pentru spijinirea loviturilor de stat, ori şi mai grav, pentru împrăştierea manifestanţilor.

Şi tot istoria ne-a arătat că până în prezent nu s-a reuşit transformarea lui într-un instrument eficient pentru purtarea luptelor urbane.

În contextul actual ne putem întreba dacă tancul îşi mai găseşte locul în costisitoarele inventare ale armatelor lumii. Răspunsul, vag, este totuşi foarte real: şi nu, şi da. Ori, mă gândesc, pentru unii este „da”, iar pentru alţii „nu”.

La momentul apariţiei lui, tancul s-a achitat de scopul pentru care fusese inventat: să rupă fronturile statice de tranşee protejate cu sârmă ghimpată protejată de cuiburi de mitralieră. După ţestoase curgea infanteria – regina bătăliilor.

După finalul primei conflagraţii mondiale, tancul a bătut pasul pe loc din vina gândirii greşite a geniilor militare bune de trimis la geriatrie.

Era prea nou pentru tradiţionalişti.

Ce-i drept, progresul tehnologic din perioada interbelică a revenit la lentoarea stării de Pace, iar orbecăiala care a dus la apariţia unor gafe de tancuri… n-a impresionat.

În apropierea declanşării celui de-al doilea război mondial câţiva militari au avut revelaţii cu privire la utilizarea eficientă a tancurilor, dar la declanşarea conflagraţiei, dincolo de propagandă a fost harababură mare. Doctrine greşite, lipsa de coordonare (nema radio), blindaje subţiri şi drepte, îmbinări prin nituire, tunuri uşoare, lipsa mitralierei jumelate cu tunul, a celei din partea frontală a cutiei blindate, chiar lipsa mitralierelor sau prezenţa doar a mitralierei, oţeluri moi, motoare slabe comparativ cu greutatea, suspensii varză, etc. Fiecare tip de tanc a avut handicapurile sale.

Dacă este doar să credem, nemţii au făcut praf tot cu Blitzkrieg-ul lor şi au inventat războiul modern. Dacă deschidem ochii, vedem că ruşii au avut cu câteva zile mai înainte de world war 2  impresionanta victorie de la Nomonhan. Dincolo de propagandă, nemţii au avut pierderi mari la capitolul tancuri. Polonia a fost de fapt războiul-şcoală, cu clasele mici. Abia în Franţa au învăţat să lupte modern, ceea ce a dus la succesul ofensivei din prima parte a luptelor din Rusia.

Acum, ne putem băga şi noi în seamă cu restul lumii…

Pre-ww2 României i-ar fi prins bine CKD Lt-38, împreună cu licenţa şi linia de fabricaţie a tot ce îl compunea, dar n-a fost aşa. Ne-am ales cu un regiment de Skoda Lt-35, un tanc nu prea fiabil şi două batalioane cu Renault 35 lente, slab armate, cu un echipaj din doar doi oameni, dintre care cel aflat în turelă era one man show.

Am fi fost impresionanţi în zonă, dotaţi cu cel mai bun tanc existent la declanşarea celui de-al doilea război mondial.

N-am fost şi nici n-am fost mulţumiţi măcar. Nici măcar n-am avut de ajuns. Niciodata n-am avut nimic bun şi de ajuns.

Acum, măcar suntem iar în Alianţă. Forţa fie cu noi!

E oare de ajuns? Pe polonezi nu i-a ajutat asta, atunci, după cum nici pe unguri sau cehoslovaci nu i-a încălzit faptul că ceva mai târziu erau aliaţi cu statele care i-au invadat.

Cum niciodată nu putem  şti ce ne rezervă viitorul, e bine să fim pregătiţi şi să avem cu ce să ne opunem, atât ca dotare cât şi în ceea ce priveşte pregătirea.

Care ar fi Lt-38-ul care ni s-ar potrivi nevoilor de acum?

Din fericire acum avem de unde alege şi e pace. Probabil va mai fi şi nu ne vom lovi de isbucnirea unui război care să oprească livrările şi să necesite introducerea tancurilor comandate, de urgenţă, în dotarea ţării producătoare aşa cum se întâmpla prin ’39-’40 cu majoritatea comenzilor militare de pe întreaga planetă.

De-ar fi să ne axăm numai pe infanterie uşoară, cu câte un divizion de Piranha cu tun de 105 mm la fiecare brigadă, adio tancuri. Dacă în cadrul Alianţei (Forţa fie cu noi!) se va considera că vom fi mai folositori aşa decât cu TR-85M1/2/x şi T-55, am scăpa mai ieftin atât la achiziţie cât şi în exploatare.

Dacă însă ni s-ar năzări pe tancuri noi, oricum n-ar fi pe bune alegerea viitorului, însă în opinia mea ar trebui să cumpărăm Leclerc.

Nu Abrams, nu Leo 2, nu Challenger II şi nici Merkava, noi nouţe sau proaspăt revopsite.

De primele trei scap repede – sunt prea grele şi nu-s suficient de agile, iar Merkava pare a fi potrivit doar pentru nevoile Israelului. Lupta clasică tanc-contra-tanc necesită mobilitate! Nemţii au obţinut rezultatele lor prin mobilitate, chiar dacă au înfruntat cu tanchetele lor (să nu uităm că o perioadă îndelungată au fost dotaţi majoritar cu Panzer I şi II) mai puternicele TP-7, Renault 35/40, Somua S35, Hotchkiss H35, BT-7.

Cum foarte probabil nu vom avea bani pentru pregătirea echipajelor, măcar vehiculul să poată compensa prin calităţile lui. Degeaba am avea tancuri de aproape şaptezeci de tone! Ar însemna doar să ne bazăm, în primul rând, pe şoriciul lor gros. Artileristic, tunurile de pe contracandidaţii lui Leclerc sunt comparabile cu al său. Că-i GIAT sau Rheinmetall, IMI, Oto Melara de pe Ariete, sau L30, toate pot scoate din luptă cel mai probabil adversar – tancul T-72.

Personal, prefer să dispunem de un tanc care să poată accelera rapid atât înainte cât şi înapoi. Prefer tancurile Leclerc, pentru că îşi pot schimba rapid poziţia. Şi, prefer să avem avioane, elicoptere, artilerie, APC-uri şi IFV-uri care să coopereze cu tancurile în cazul unui război.

Leclerc: agil şi mortal.


Leopard 2A4 austriac

Sursa: WikiMedia

Austria bagă la saramură nu mai puţin decât jumătate din numărul de tancuri, pentru a reduce cheltuielile.

„We have to save money,” […]  „the pressure of empty coffers, this must be discussed without taboo”.

a declarat Ministrul Apărării, Norbert Darabos

Decizia va afecta aproximativ jumătate din vehiculele blindate ale Armatei Austriece, în total 384 tancuri, din care 114 sunt de tipul Leopard 2, fapt care va salva zeci de milioane de euro, economisiţi din costul antrenamentelor şi a combustibililor.

„We are no longer in the Cold War. We are not anticipating a battle involving tanks in the coming years,” a mai spus Darabos, adăugând că Austria va deţine în continuare  „the most modern tanks in Europe”.

Ca şi parte a măsurilor de austeritate care vor afecta toate ministerele, forţele armate trebuie să reducă cu 540 milioane de euro bugetul anual care valorează 1,2 miliarde de euro.

Blindatele retrase din dotare nu vor fi tăiate, dar nici vândute, ci vor fi depozitate pentru cazul în care, în viitor, va mai fin nevoie de ele:

„We are obliged under the constitution to defend the country in case of emergency,”

a mai spus Darabos.

Viitoarele potenţiale măsuri privind reducerile de cheltuieli vor putea include micşorarea numărului de vehicule militare, avioane şi al administraţiei, însă numărul de trupe nu va fi afectat.

Sursa: Spacewar.com


Suedezia, vecină şi prietenă

Sursa: Wikipedia

Suedia a tăiat din bugetul militar, reducând cheltuielile cu aproximativ 20 de procente în ultimul deceniu şi va îngheţa fondurile alocate apărării undeva pe la 5-5,5 miliarde de dolari pe an. Deşi li se alocă mai puţini bani, militarilor li se coace ceva: fiecare unitate dintre cele active trebuie să poată desfăşura, în doar o săptămână, misiuni de menţinere a păcii, în afara propriilor graniţe. În prezent, numai o treime din unităţile active pot fi trimise afară, multe dintre ele necesitând mai mult de un an pentru pregătire în acest sens.

Parlamentul suedez a solicitat ca toate unităţile de voluntari, la nivel de batalion,  să fie transformate în şapte grupuri de luptă până în anul 2014. În acest scop, armata va desfiinţa câteva unităţi de infanterie şi de tancuri, dar va îmbunătăţi gradul de pregătire al celor 12500 militari rămaşi, adică opt batalioane de infanterie care sunt eligibile pentru misiuni în afara graniţelor. Batalionul de infanterie marină va fi transformat într-un batalion de infanterie cu capacităţi amfibii.

La infanterie, vor fi reduse circa 30 de procente din trupă. De asemenea, jumătate din cele 150 de tancuri Leopard 2 vor fi băgate la saramură, sau vândute ca şi excedent. Din moment ce Uniunea Sovietică s-a desfiinţat de cam multişor, suedejii, au început să considere că nu mai au nevoie de aşa de multe tancuri în serviciul activ şi, dacă în perioada Războiului Rece se întreţinea o armată gata de mobilizare cheltuindu-se sume mari pentru concentrările model Suedez, Israelian şi Elveţian, netrimiţând cei circa un milion de baionete pe la cules de legume cum se proceda pe la alţii… în prezent armata gata de mobilizat a fost redusă la 330 000 săbii şi numărul va fi micşorat în condiţiile prezentelor şi viitoarelor reduceri bugetare.

Forţele aeriene şi marina vor suferi mai puţine transformări. Ambele categorii îşi vor menţine în mare parte inventarele, poziţionând Suedia pe un loc de top în regiune atât prin forţa sistemelor, cât şi prin calităţile lor tehnologice.

Evident, liderilor militari nu le sunt pe plac noile măsuri, însă politicienii au decis, urmând a se trece la executare.

Suedia va rămâne totuşi capabilă să mobilizeze peste 30 000 militari în câteva ore, pentru orice urgenţă militară sau dezastru natural.

Sursa: Strategy Page