O mini recapitulare a confruntărilor dintre avioanele Estului şi ale Vestului

Istoria confruntărilor militare dintre lumea liberă & prietenii ei nu tocmai liberi si cea din lagarul comunist & prietenii ei nu tocmai comunişti, a aprins imaginaţia şi interesul  pasionaţilor de subiecte militare,de pe toate meridianele. Aproape întodeauna informaţiile despre succesele unei părţi sau a alteia, au fost speculate, exploatate de aparatele de propagandă fie ele estice ori vestice, iar atunci cand succesul nu exista erau aruncate pe piaţă (de obicei de catre rusnaci), tot felul de intoxicari cum că lucrurile nu stau deloc aşa, că armele alea de au luat-o în barbă nu au luat-o deloc peste bot, ba chiar ele au ieşit învingătoare, iar în ultimă instanţă, cand erau puşi în faţa evidenţei vina nu era a industriei lor ci ba a situaţiei, ba a celor ce le foloseau, ba a inferiorităţii numerice, a generaţiilor diferite dintre armele care se confruntau, şamd. De cele mai multe ori când au luat-o pe cocoaşă, scuzele lor au fost cât se poate de justificate.

Deci, pâna la urmă care e mai tare? Estul sau Vestul?? Despre confruntările aeriene şi performanţele tehnicii implicate, ne vom ocupa în acest articol.

După Al Doilea Razboi Mondial, industria aeronautică a intrat într-o nouă eră:  cea a reactoarelor. Americanii de la bun început s-au bazat pe tehnologia construcţiei motoarelor furnizată de Marea Britanie, URSS în primă fază a încercat să copieze motoarele germane „captură de război”, dezvoltând  Mig-9, Yak-15. etc., avioane ce încă nu erau prea eficiente aşa încât după ceva zbateri pe sub masă, în URSS a sosit un transport de motoare Rolls-Royce Nene ce au fost imediat copiate spre a fi instalate pe Mig-15 şi Il-28, astel încât ambele tabere puse în mişcare de motoare britanice se urneau la lupta pentru deceniile ce vor urma.

Prima confruntare între avioane ruseşti şi cele americane a avut loc în 1950, unde Mao frustrat de atacurile aeriene ale Kuomintang-ului s-a adresat tovarăşilor încă pretini sovietici pentru ceva sprijin aerian, aşa încât în sudul Chinei îşi făcea aparitia Divizia 50 Aviaţie de Vânătoare Sovietică, care a doborât  în scurt timp două P-38 şi un B-24.

Adevăratul test însă avea să vină. În anul 1950 izbucnea Razboiul din Coreea, pe cerul căreia au zburat încolo şi încoace avioane veterane ale ww2 – P-51, F4U, Yak-9, Tu-2, cât şi avioane de ultimă generaţie la data aceea, F-9 Panther, F-80, F-84, F-86 sau MiG-9, MiG-15, Il-28.

Iniţiativa a aparţinut Coreei comuniste, care dispunea de o forţă aeriană compusă din avioane cu elice din Al Doilea Razboi Mondial, aceasta însă va fi rapid depăşită după intervenţia  Natiunilor Unite, fapt ce avea să marcheze şi prima victorie aeriană a conflictului, în care un F-9 a doborât trei avioane Yak-9 coreene. La scurt timp, forţele comuniste au intervenit în conflict fapt care a inclus VVS-ul, adică Aviaţia Militară Sovietică cu modernele MiG-15, Mig-9, Il-28,Yak-23(prezenţa acestui ultim avion nu este confirmată, existând doar mărturii ale unor piloţi americani despre prezenţa acestuia), dând naştere la cea ce în istorie avea să rămână sub numele de „MiG alley”.

Intervenţia Aviaţiei Sovietice a echilibrat balanţa acestui conflict, MiG-15 dovedindu-se superior F-80, F-84 ţi F9, reuşind să marcheze un număr important de victorii aeriene. Însă, în faţa avionului F-86 a rămas în spate, deşi s-a dovedit a fi un avion agil. La finalul conflictului, pierderile în lupte aeriene ale fortelor UN au fost între 78-142 în timp ce ale alianţei comuniste între 880-920. Aceste pierderi deosebit de mari ale Sovieticilor si aliatilor lor se datorează atât superiorităţii avionului F-86, cât şi altor factori, de exemplu avioanele MiG-9 ce au fost vărsate de către sovietici Chinei nu au putut emite mari pretenţii în acest război, poate şi din cauza carenţelor de proiectare ce nu au putut fi remediate din cauza presiunilor lui Stalin, care a insistat ca avionul să fie gata pentru parada din 1946, iar intrarea sa în serviciu să se facă până către sfârşitul aceluiaşi an; pe de altă parte, echipajele sovietice ce luptau deasupra Peninsulei Coreene erau obligate să nu vorbească în Limba Rusă, ci să folosească unele expresii tip din limba coreeană.

Un alt amănunt ce trebuie reţinut, în 1953 Chuck Yaeger a testat un Mig-15 pe care l-a caracterizat ca fiind un avion instabil, ce punea probleme de pilotare…

În final numărul mare de pierderi de avioane sovietice se explică şi prin aflarea la manşă, din anii 1951-1952, a piloţilor chinezi şi coreeni care abia atunci deprindeau tainele pilotajului, fiind în mod inevitabil situaţi calitativ în urma piloţilor sovietici sau americani, care aveau în spate ani de zile de zbor şi experienţă de luptă.

În mod cât se poate de clar, acest prim război dintre tehnica estică şi cea vestică s-a încheiat rău pentru forţele comuniste.

Al doilea război în care tehnica sovietică a luat parte la un conflict important a fost Criza Canalului de Suez, cu Egiptul dispunând totuşi de o forta aeriană foarte cosmopolită, compusă atât din avioane britanice cât şi din câteva zeci de aparate sovietice/cehoslovace, care însă nu fost folosite corespunzător, israelienii punctând o nouă victorie.

În 1958 între China şi Taiwan izbucnea o criză legată de suveranitatea asupra insulelor Matsu si Quemoy, confruntările aeriene fiind susţinute de aproximativ 100 de MiG-15/MiG-17 versiunile chinezesti contra 32 de F-86 de partea Taiwan-ului. Conflictul se va încheia dezastruos pentru supuşii lui Mao, China Comunistă pierzând 28 de avioane, raportat la o singura pierdere a unui F-86 taiwanez. Explicatia este una cât se poate de simplă: SUA, printr-o operaţiune secretă numită „Black Magic” a modificat avioanele F-86 pentru a putea lansa rachete AIM-9, taiwanezii dispunând astfel de un imens avantaj.

În 1965 izbucnea Războiul din Vietnam, unde cele doua imperii se vor confruntau din nou. În prima fază a războiului părea sigur că avioanele americane vor defila în faţa depăşitelor MiG-17 şi a prea puţinelor MiG-21. Americanii aduceau cât se poate de impresionantele F-4, F-105, F-100 sau altele de atac la sol, numai că aceste avioane ce zburau cu 2Mach s-au văzut foarte repede puse la colţ de manevrabilele Mig-17 şi de o lipsă a pregătirii piloţilor americani în acest tip de luptă aeriană.

În urma experienţei ruşinoase din Vietnam, US Air Force a pus un accent mult mai mare pe lupta aeriana manevrieră, care pentru un timp trecuse pe planul doi. În final, avionica net superioară ca şi avantajul numeric al americanilor, i-a ajutat pe aceştia să fie în avantaj în ceea ce priveşte raportul victoriilor aeriene de 1 la 4.

Orientul Mijlociu de la sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70 este martor al altor conflicte şi noutăţi aeronautice atât vestice cât şi estice. În buna tradiţie a prieteniei Arabo-Israeliene, din când în când aveau loc competiţii sportive sângeroase, spontane sau cat se poate de riguros organizate.

Dar, despre ce a ieşit pe acolo… în episodul următor.

Victor.


Da' chinezii unde sunt?

……a uite-i, sunt pe locul III!


Tati?

Legenda spune ca in decembrie 2002, o drona americana Predator s-a luat la tranta cu un Mig 29 irakian. Premiera nu a fost ceea ce a urmat, adica distrugerea dronei, ci faptul ca de obicei dronele se uscheau de cum dadeau de un avion de vanatoare. De data asta, americanii au fost curiosi sa vada ce se intampla. Amandoua aparatele au tras cu ce aveau mai bun, irakianul s-a dovedit mai tare.

De ce a fost UAV-ul asta asa de lipsit de sansa? In mod normal, aparatul este manevrabil, bine inarmat si….comandat de la mare, mare distanta. Bun pentru atac la sol, grozav in recunoastere, nu poate trece peste faptul ca fiind teleghidat, nu se poate compara cu un aparat pilotat direct. Pur si simplu nu poate reactiona suficient de repede iar cel ce il controleaza nu detine controlul campului de lupta la nivelul pilotului de avion. Dar asta era in 2002.

Anul asta, prin iulie, BAE Systems a venit cu Taranisul, prezentat ca o alta specie de drona. Face ce fac UAV-urile clasice, e mai futuristic asa si in plus, poate sa se apere singur. Ar fi si cazul din moment ce Royal Navy tinde sa intre in pana de avioane pentru urmatorii ani, pe masura ce Harrier-urile sunt trase pe dreapta iar F-35-ul intarzie si oricum, o sa vina in cantitati mai mic.

Taranis este un exemplu despre cum SF-ul poate deveni realitate. Nu stiu cat de autonom o sa fie el cu adevarat dar cu siguranta, reprezinta o tendinta care se va accentua. De ce? E o solutie clasica pentru viitorul fortelor aeriene, si una pe placul militarilor de cariera (cu conditia ca aparatele cu pilot sa fie in continuare varf de lance) dar si al publicului dornic de asemenea inovatii.

Taranis este doar un exemplu dintre specie noua de masini de lupta: robotii. N-avem inca terminatori, cyloni sau mai stie eu ce alti robotei rauvoitori, dar avem de exemplu tancul Crusher, un alt proiect dezvoltat pentru armata, de data asta aia americana. Sub numele de APD sau Platforma Demonstrativa Autonoma, proiectul asta ar putea sa fie urmatorul pas in evolutia carelor de lupta.

Deocamdata, desi posibila pe termen lung, ideea unei armate complet automatizate este improbabila. Factorul uman va ramane o constanta.

Sursa: CHArmy