Timpul fusese rabdator cu el, acum el avea rabdare cu timpul.

Usa ramase deschisa in urma lui si in timp ce parasea cararea pe care o batuse atatia si atatia ani nu simtea nimic. Zapada scartia sub picioare, in timp ce lumina ramanea in spate dar aceasta lipsa a sentimentelor il ingrijora, desi nu in mod deosebit. Cunostea fiecare piatra, fiecare copac pe langa care trecea, asa cum un gospodar isi cunoaste curtea si gradina. Noaptea se lasa din valurile de ceata care se intunecau vazand cu ochii si frigul incepuse sa-si faca simtita prezenta. Fata de alte nopti din cele prea multe petrecute de straja aceasta nu era cu nimic deosebita. Ocoli din obisnuinta capcanele metalice pentru ursi care puteau cu usurinta zdrobi picioarele unui om adult si incepu urcusul spre culme. Garda il privi cu atentie, pandind orice eventuala nemultumire care s-ar putea citi pe fata lui, dar acum era de nepatruns. Imbracat cu cunoscuta lui tinuta de iarna, cu lanturile infasurate pe maini si baioneta la brau fara sa scoata un cuvant se avanta inainte peste culme spre padurea care se intindea nesfarsita in fata lui. Oamenii stiau, sau asa credeau, ca va merge din nou sa asculte urletele lupilor  in padure, dar acum era altfel. Acum alese drumul de nord si porni cu pas hotarat pe el fara sa se uite inapoi.. Sosise vremea sa il vada pe Dan. Zambea, amintindu-si..

(I) 2012 Februarie.

Comandantul unitatii era ingandurat. A doisprezecea-a demisie pe masa lui in termen de cateva saptamani. Simtea ca ceva se intampla, ceva nedeslusit, care in ciuda eforturilor lui reusea sa ramana ascuns. Asa ceva era de neconceput. Veterani ai conflictelor din Irak si Afgaistan isi dadeau demisia unul dupa altul. In tacere, motivul invocat..”am simtit nevoiea de o schimbare in viata” se repeta ..neschimbat. In rest doar formulele obisuite de politete: in nadejdea unei rezolvari favorabile, cu stima, al dvs, cu stima, cu respect.. Usa se deschise si intra unul dintre ei. Parea deosebit de toti ceilalti din jurul lui. Ceva in tinuta, in modul cum se misca dadea impresia de determinare, de pacea de dupa o lupta interioara. Omul parea realmente ca pluteste cu gesturi controlate cu grija, miscari lente si atent studiate.

–        Sa traiti domnule comandant! zise pe o voce incolora

–        Ia loc te rog.

Modul cum se aseaza pe scaun este lin, ca o adiere. Uniforma absolut impecabila, ca si scoasa din cutie. Ceva sigur nu era in ordine si in sinea lui se gandea sa ceara niste analize aleatoare prin unitate. Doar n-or fi trecut pe prafuri…sau ierburi mai stii?

–        Poti sa imi dai mai multe argumente pentru aceasta schimbare ? Poate armata face ceva pentru tine? Poate ai nevoie doar de un concediu prelungit ca sa iti mai pui gandurile in ordine.

–        Imi pare rau, decizia am luat-o deja.

Privirea ferma, contact vizual,  atitudinea, toate spuneau ca omul este hotarat in alegerea lui

–        Ti-ai gasit un loc de munca ?

–        Nici eu nu stiu inca sigur dar nu mai are importanta acum.

–        Sunt uimit, cum sa nu aiba importanta? Era consternat. Astia-s dusi de-acasa cu siguranta. Oare sa fie afectati de cele prin care au trecut?

–        Va rog sa ma credeti, dar chiar nu mai conteaza…si va rog sa imi respectati decizia.

–        Prea bine, iti doresc o zi buna si succes in ce vei intreprinde in viitor. Daca ai nevoie de o caracterizare, nu ezita sa o ceri.

–        Sa traiti!

Privindu-l cum pleaca, grija cu care prinde clanta si trage usa dupa el avu o idee sa.. dar, nu avea nici o relevanta asa ca puse mana pe urmatoarea foaie care era la rand…

Aceasta era o informare de la contrainformatii in care se aduce la cunostinta  ca o parte din cei dintre sergentii angajati discuta despre “un nou inceput” Acesta e un proiect al unui ONG prin care se porneste o o noua localitate de la zero. Cu cativa fermieri, un fierar, un cabinet medical primar, dar fara interventia statului etc. Nimic interesant, sate au fost si inainte si dupa asta asa ca lua umatoarea foaie.. Oh, cat putea sa urasca birocratia asta..

(II) 2022 Februarie..

Locotenent-colonelul statea de veghe. Stelele straluceau in toate culorile posibile, privelistea era minunata, hipnotica. Ceilalti din pluton dormeau, careva dintre ei vorbind in somn. Erau franti de oboseala si infometati, dar cu mainile  pe arme gata sa se trezeasca cu lupii printre ei.. Atacurile lupilor continuau neincetat cu toate eforturile lor de ai respinge. Cum cadea unul ceilati treceau peste si se avintau inainte. Stateau culcati la vedere si asteptau momentele in care flacarile scadeau sau nu erau priviti ca sa se lanseze in atacuri. Lupii morti sau raniti erau mancati imediat de ceilalti. Aici era speranta, la un moment dat tot se vor satura si vor pleca.  Lemnul arbaletei lustruit de atata folosire, fara a fi vreodata tratat cum trebuie ii amintea de patul de plastic si otel care il avea arma odata. Il zdrobise in fata unui lup care ii sarise la gat. Abia supravietuise atunci.. Nici acum situatia nu era roz. Doi “alpha male’ omorasera deja si tot nimic. Curand vor ramane fara munitie. Sagetile s-au terminat de mult. Kalashnikov a facut o treaba extraordinara, dupa atatia amar de ani tot erau functionale. Fiecare glont era mangaiat cu ceva aproape de dragoste, erau atat de rare si pretioase. Si mai erau de neoprit. Puneau cate 2-3 lupi odata jos. Totul e momentul in care sa tragi, sa fie lupii unul dupa altul. Si bineinteles ca nu veneau asa. Asa ca trebuiau fie flancati, fie omorati cu altceva. Adica cu baioneta, levierul sau cu mainile goale. Deja devenise o rutina..mana intinsa in fata si usor lasata jos, lupul care sare si musca..lovitura cu cantul palmei peste baza botului intre ochi sau baioneta infipta in gat.. Inventia lanturilor infasurate pe maini duse la asta. Nu-si aducea aminte de cine venise cu ideea. La inceput purtau si zgarzi ca si cainii. Apoi se obisnuisera sa momeasca lupii cu mainile. Cadeau la sigur in capcana. Scrasnetul dintilor pe zalele lanturilor si haraitul lupilor erau o oroare de care s-ar fi lipsit in orice moment.

(III) 2028 Februarie, Acasa..

Caldura se inalta din soba metalica. Privirea incetosata se fixa cu incapatanare asupra licaririlor tot mai palide a focului in timp ce simtea toate fibrele din el cum tremura. Trecuse razant pe langa moarte. Isi promisese de atea ori ca va fi pentru ultima oara dar totusi..foamea..deja nu mai gandea limpede. Trebuie sa plece din nou. Camara era goala; capcanele fusesera goale sau rupte, lemnele le terminase. La fel si mobila, si orice mai era combustibil. Groaznica iarna, groaznica singuratatea. Sa fii ultimul..sa nu fie dupa tine cine sa stinga lumina. Deznadejdea i se strecura in suflet, lacrimile curgeau pe obrajii stalciti de frig si foame. Urletele se auzeau de afara, scrasnitul unghiilor pe metalul usii .Nu mai e mult si se va reintalni cu trupa, vor fi din nou impreuna asa cum fusesera pe malul Tibrului, in desertul afgan sau malurile Somesului. Va da mana cu sergentul Dan cel chel si mereu posomorat. Nu-i gasisera niciodata capul, nu ramasese oricum mare lucru din el, dar gandul la moaca lui il facu sa zambeasca printre lacrimi. Poate omul avea o premonitie, mai stii? Se gandea ca ar fi poate mai usor sa iasa pur si simplu afara si sa astepte. Frigul si lupii vor rezolva rapid ultimul om ramas in viata de pe o raza de sute de km. Tentatia de a termina odata era mare dar..el era un luptator. Nu orice luptator, era COMANDANTUL. Drapelul de lupta era inca infasurat in jurul lui pe sub tinuta de iarna. Cu evidentele gauri de la muscaturile lupilor si petele de sange. Zambi amar gandindu-se de cate ori o peticise ori a cusut-o. Dar de cate ori s-a cusut singur..dupa ce nu a mai fost cine sa-i coasa ranile sau pe cine sa coasa… zilele petrecute delirand de la febra..slabiciunea care il impingea la somn de fiecare data..

Decizia veni pe neasteptate. Va fi in lupta, asa trebuie sa fie, iar onoarea soldatilor, nu a soldatilor ci a camarazilor  trebuie aparata pana la capat. Lua drugul de fier, baioneta si isi infasura lanturile pe maini. Va fi  pentru ultima oara, fiindca fara hrana si caldura in catava ore oricum va fi alaturi de camarazi. Asta conteaza, sa nu-i dezamageasca, sa faca spectacol pentru ei. Impreuna vor rade si isi vor aminti de moartea fiecaruia, a lui va fi in lupta, ca a unui adevarat luptator.

Deschise hotarat usa si iesi furtunos hotarat sa ia cati poate cu el. Dar afara il astepta  linistea. Vantul se potolise si lupii nu erau nicaieri. Era descumpanit, lupii nu se lasa pagubasi niciodata, si el o stia mai bine ca oricine. Apoi vazu miscarea, naluci albe care alunecau peste zapada pana in genunchi cu o gratie cum nu mai vazuse de mult. Avu nevoie de cateva secunde ca sa priceapa ce vedea. Erau ..oameni. Si erau in tinuta de camuflaj de iarna pe shiuri. Inima o lua razna, lacrimile care le crezu secate pornira din nou. O lua la fuga prin zapada spre ei, se opri in fata primului tremurand de emotie, foame si frig mai putin decat de emotie. Era prima fiinta umana pe care o vedea de 2 ani de zile.

–        Buna…domnule….comandant?

–        aa..a stii cine sunt?

–        Bineinteles. Dar dumneavoastra nu ma recunoasteti ? Am fost in unitate la dumneavoastra, am fost sub comanda dumneavoastra in…..

Comandantul se prabusise de epuizare, cantarea 50 de kg, pierdea sange pe ici pe colo, dar era cu lanturile infasurate pe maini si cu fier ascutit legat de mana dreapta. Restul erau detalii…

(IV)           Ironia sortii

Primele zile erau de necrezut. Caldura, protectie, mancare, bandaje curate.. inca se intreba daca asa arata raiul. Totusi urletele lupilor ii aminteau ca nu e asa. Era in siguranta. Inca nu putea sa creada, oameni de-ai lui se hotarara sa o ia de la capat la tara, au format o comunitate mica care a supravietuit, care a stiut sa exploateze atuurile pe care le-a avut, si mai mult de atat, sa prospere. Aveau alimente, aveau zone de vanatoare, aveau rute de cercetare unde strangeau ce civilizatia lasase in urma si mai putea fi folosit dar cel mai incredibil era ca aveau o fosta mina de sare in care au dezvoltat o intreaga societate.  Sarea le pastra sistemul respirator sanatos, vindeca ranile, era pretutindeni. In pamant era cald, fata de suprafata. Cineva aruncase in acea mina cateva sute de butoaie de metal cu ulei ars. Ilegal evident, dar acel ulei a ars din nou in sobe de caramida si lut, dand caldura, dand viata. In pamant la fel ca ca acum 25.000 de ani, acolo am ajuns gandi el. Luptandu-ne cu lupii si mancand radacini scoase din solul inghetat. Afara un mic generator eolian “homemade” impingea cateva sute de wati in baterii de masina cu termenul de garantie depasit de douazeci de ani ce dadeau lumina si putina electricitate necesara supravietuirii. Ce diferenta fata de festilele de seu…aici inca exista lumina electrica


Oaspete pe blogul militar Resboiu,


Devil’s playground

de Sweeper

… pe buze îi înflori un zâmbet. “Amărăştenii”, se gândi. Aveau chef să se distreze? Le va ieşi pe nas. Zâmbi… drăceşte. Îşi săltă rucsacul în spate şi se afundă în pădure…

*

Soarele răsări, iar grupul de oameni se strânse în jurul şefului.

– E singur, e un amărât, cine ştie prin ce cotlon s-a ascuns. Îl scoateţi viu, dacă se poate, dacă nu, faceţi-l pierdut. Ok?

– Ok şefu’! spuseră oamenii, apoi se organizară în perechi şi se afundară în pădure…

*

Fusese o noapte spornică. Ori nu căutaseră prea bine, ori nu-şi dădusera seama la ce dracu’ îi trebuia unui amărât o lopată pliabilă, un cuţit solid şi un colac de cordelină pentru alpinism. Părerea lui era ca erau nişte cretini. “Incompetenţi” era un epitet mult prea bun pentru cei ce-l percheziţionaseră. Altfel l-ar fi lăsat în pace. Şi-ar fi dat seama că un tip solid, neimpuţinat de alcool sau droguri, cu hainele în bună stare şi un rucsac plin în spate înseamnă necazuri.

Plouase peste noapte. Urmele pe care le lăsase erau mai mult ca sigur şterse. Oricum, ştia că se confruntă cu baieţi de oraş, gherţoi care se făleau că au în mână o armă, dar nu ştiau nimic despre tactică, gherilă sau tracking.  Va fi o plăcere să se “joace” cu ei.

Deodata, în pădure răsună un ţipăt ascuţit. Bănuia cauza. Şi, pe buze îi înflori acelaşi zâmbet drăcesc…

*

– O nenorocită de groapă! A săpat o nenorocită de groapă, a înfipt beţe ascuţite pe fund şi a acoperit-o cu frunze! Şi ăsta a călcat în ea! Şi-a sfârtecat piciorul ăla blestemat!

– Bine, nu-i nevoie să urli. Patru oameni să-l scoată de aici şi să-l ducă la şosea. La spital cu el şi spuneţi-le medicilor c-a fost un accident de.. Dracu să vă ia! Sa-mi bag…, gropi cu betze!

*

Zâmbetul îi rămăsese pe buze. Drăcesc.

Privea prin binoclul pe care nu-l găsisera în rucsacul lui, făcându-l să se întrebe dacă-i verificaseră totuşi rucsacul, gândind “Unul avariat, patru îl cară… cinci oameni scoşi din joc. Şi, mai frumos, au luat-o pe unde nu trebuie, dobitocii…”

*

Unul dintre cei ce cărau rănitul crezu că si-a agăţat piciorul într-un spin şi trase. Auzi un şuierat şi un trunchi de copac din care ieseau cioturi ascuţite îl lovi pe el, pe cel care căra targa alături de el şi pe rănit. Cei doi cărători primiră cioturile în abdomene, iar o bucata lungă de lemn sfârtecă toracele rănitului, omorându-l pe loc. Cei doi rămaşi ântregi îşi aruncară armele şi o luară la fugă. Unul dintre ei se opri dupa mai puţin de o sută de metri, cu un cuţit înfipt în piept. Murind, recunoscu zâmbetul ciudat al bărbatului pe care-l bătusera cu douzeci şi patru de ore înainte şi le scăpase, apucând să sustragă şi rucsacul acela pe care atunci când primiseră ordin să-l scormonească, se indemnaseră unul pe altul. Nici nu mai îşi amintea dacă vreunul din ei se ocupase de asta…

Auzi, calm, “I’m here…”

*

Îşi şterse cuţitul pe hainele mortului şi-l perchezitionă: „bricheta… bun, ţigări… se arunca, bani… opţional, ceas de fiţe… se confiscă, până găsim ceva mai bun; un ceas e întotdeauna necesar…, arma, un MP5….” Nu era prima lui alegere în pădure, dar nu era cazul să facă mofturi. „Pistol!” Eh, aici asta chiar avea gusturi: un SIG P226. „Marfă!”.

„Să vedem ce-i dincolo!”

Cei trei rămăseseră înfipţi în buştean. îi dădu jos şi amorsă din nou capcana. Trase buşteanul în poziţie şi trecu băţul de care era legata sfoara declanşatoare printre crestăturile făcute în celelalte două, completând A-ul. „Nu se ştie niciodată. Dobitocii pot face aceeaşi greşeală.

Şterse urmele, percheziţionă cele trei cadavre, umplându-şi buzunarele cu lucruri utile, luă toată muniţia pe care o găsi şi se întoarse să plece. Se opri mirat:

„Mauser sârbesc? De unde… până când? Şi cu lunetă!”

Îşi aduse aminte cu plăcere de Goran, cel care-l învăţase să folosească M48-ul în pădurile de lângă Banja Luka. Înhăţă arma şi cartuşiera, fixă in poziţii celelalte arme, cu nailon de pescuit, le făcu declanşatoare improvizate la trăgace, apoi  se topi în pădure.

Zâmbind.

*

Alertaţi de cel care scăpase nevătămat,  restul grupului se întoarse să adune cadavrele.

Se apropiară cu atenţie, dar un glonţ bine ţintit zbură jumătate din cutia craniana a şefului. Trăgând care încotro, oamenii se repeziră în direcţia opusă celei din care venise împuşcătura. Unul se împiedică de un fir de nailon de pescuit şi încasă o rafală de automat în piept, ce-l lovi şi pe cel de lângă el. Ceilalţi cotiră, alergand frenetic, ca să încaseze în piept buşteanul ce mai luă viaţa a încă trei oameni. Gloanţele plecate din Mauser uciseră ultimii doi vânători de oameni.

*

Bărbatul coborî de pe deal.

Percheziţionă cadavrele, căutând acte, bani, echipament divers. Îşi schimbă încălţîmintea cu nişte bocanci solizi pe care-i lua de la şef.

„Se pare ca era singurul mai cu creier. Whatever…”

…acum creierul  şefului era împrăştiat pe câţiva metri pătraţi de vegetaţie.

Luă cheile maşinilor, apoi îşi umplu rucsacul cu tot ce-i era util. La final, plecă spre marginea padurii, unde găsi trei maşini, două BMW-uri X5 şi un Range Rover. Făra să ezite, se urcă în Range, aruncându-şi rucsacul pe bancheta din spate si plecă.

Se surprinse zâmbind în oglindă: ca un înger, naiv. Redevenise un cetănean oarecare…

Vroia doar să fie lăsat în pace.  De toată lumea.

Sfârşit

(deşi, s-ar putea să mai urmeze)


Cand armele vorbesc

În timp ce factorii politici par a fi depasiti de amploarea bataliilor terestre, aeriene si navale, fortele militare si serviciile secrete încearca sa faca fata valului nimicitor.


Aceasta este povestea invaziei
declansate de Ucraina
împotriva României
în 27 mai 2010…
*

A fost menţionată pe un forum şi mi-a fost lăudată într-un schimb de mesaje…

Eu unul, habar nu aveam de existenţa unei asemenea scrieri în România. Voi?

Aştept opiniile celor care au citit-o şi, voi face o recenzie după ce am să o citesc la rândul meu.