Ar fi trebuit să ţopăi fericit prin cameră cu cartea în mână, să îi mângîi coperta şi cu ochii închişi, să trag pe nas aroma paginilor ei: n-am mai citit de ceva timp o carte „fizică”. Nici bucuria cititului în pat n-a fost la fel cum o ţineam minte. Nu, n-a câştigat computerul! Chiar dacă răstignit în cele mai ciudate poziţii, cu capul pe pernă sau cu perna sub burtă, ori atârnat pe marginea patului şi cu cartea pe podea, chiar dacă în nici una din aceste răsucenii clasice n-am maus şi ferestre de mess, ori browserele cu zeci de tab-uri deschise, care să îmi continue obişnuinţa de a stopa cititul pentru câteva minute de altceva… chiar dacă n-a fost lipsa avantajelor cititului de pe calculator, chinul cu cititul din Perdido Street Station n-a fost afectat de faptul că o citeam de pe hârtie. A fost altceva, mult mai rău…

În două săptămâni mi-a venit să o fac franjuri, ghirlande, cornete, avioane, gogoloaie de foşnet. Am vrut s-o fac să zboare cu totul, prin cameră, pe fereastra deschisă sau s-o leg cu sfoară şi să pescuiesc cu ea babalai imaginari. Mi-a fost greaţă, s-a lăsat cu aplecate, dorinţa de lămăie şi de sunat pe Gabi, proprietarul, şi răcnit speriat în telefon: ia-o înapoi că mă omoară!!!

Într-o zi, chiar am ajuns să citesc patru pagini!!! Iar în două săptămâni, am ajuns la pagina 28…

Oribil.

Perdido începe cu jeg, cu silă, cu murdărie, cu senzaţia că eşti acolo printre greţuri şi greţoşi, că dacă te rezemi de un zid te vei murdări incurabil, că-i poţi râcîi cu şpaclul, direct de pe scris, mizeria. N-am mai întâlnit asemenea carte.

China Mieville te face să trăieşti direct în decorul lumii pe care a creat-o, fără a te menaja câtuşi de puţin. Când o deschizi, pare că lumea ta reală îţi dispare de sub picioare şi pici direct acolo, sub peniţa lui, cu care te amestecă omogenizându-te chinuitor ACOLO. Mori cu zile, citind, înviind acolo, la fiecare reluare. Împrumutată fiind, nu i-am simţit senzaţia la cumpărare, dar i-am asociat vânzarea într-un cadru care să redea taraba unui negustor din Noul Crobuzon, oraşul unde te muţi din nou dacă ai curajul să-i mai citeşti din nou câteva pagini.

Obişnuiesc să trec în povestire, dar cu Perdido Street Station m-am simţit împins cu forţa acolo. Că am avut dialog cu femeia-gândac şi că i-am mângîiat aripioarele erogene, pline de senzori şi că i-a plăcut invers proporţional cu greaţa pe care am simţit-o în graba cu care am trântit uşile coperţii şi m-am desprins de lângă ea. Nu, n-o pot iubi fizic, aşa cum tocmai o făcuse…

N-am mai întâlnit o asemenea lucrare. Prin toate simţurile, am fost în Noul Crobuzon!