Dupa cum se intampla des, parte din proiecte nu se indeplinesc dupa cum au fost gandite. La fel si cu rubrica „Sambata Fantastica”, cea care ar fi trebuit sa umple in exclusivitate a sasea zi din saptamana. Mutare, job/joburi, lipsa masinariei infernale (computerul propriu), acces mai rarut si timp putin de stat pe net de la birau, etc. Noroc cu fratele Alex, care tine sus steagul blogului Resboiu, indepartand dezamagirile care le-as fi putut cauza.

De scris si povestit, am o gramada pentru Sambata Fantastica. Coada de asteptare cu recenzii si preview-uri este luuuuunga si n-are moarte, asa ca rubrica Sambata Fantastica ramane batuta in cuie in programul blogului. Mai frumos si interesant, este ca mutarea mea aici m-a adus aproape de evenimente pe care imi doresc sa nu le ratez in totalitate. Ramane de vazut cum am sa ma descurc cu zilele si orele la care acestea au sa se desfasoare.

Pana una-alta, am fost pentru prima data la cenaclul ProspectArt. A fost misto si dezamagitor, dar ma asteptam totusi… Adica, era putina lume: vreo douazeci, cred. Am intalnit, cunoscut si schimbat cateva vorbe cu seniorii sefeului romanesc (Cristian Tamas, Mihail Gramescu, Danut Ungureanu), am ascultat si privit oameni cu experienta a caror imagine inca nu o pot asocia cu nume, n-am apucat episodul in care a citit Roxana Brinceanu, iar la tigari l-am cunoscut in persoana pe Balin Feri – care e mai prietenos in realitate, decat in incrucisarile de pe net. Dintre tinerele sperante, au citit texte proprii Silvana Sorop si Costin Miron. Alex si Andrei n-au putut veni si m-au lasat sa infrunt de unul singur… necunoscutul. Sa nu uit: trebuie mentionat Eugen Stancu si introducerea (vor mai urma patru episoade) la „S.F.-ul perioada comunista”.

Peste vreo saptamana sau doua, urmatoarea sedinta a cenaclului ProspectArt va fi mai mare si mai frumoasa. Printre invitati, va fi prezent istoricul Lucian Boia a carui carte „Istorie si mit in constiinta romaneasca” o citesc acum. Insa, promovarea urmatorului ProspectArt, intr-un episod urmator.

Atat mi-a permis timpul acum, Luni 18 Octombrie, pret de doua tigari pe net.


Daca e Sâmbătă, trebuie sa fie Fantastic! 🙂

Momentan nu am nici un articol pregătit, nici o recenzie şi nici un preview, iar Alex si Gabi, care au promis amândoi câte o recenzie, n-au trimis încă nimic. Aşa că, ziua de azi cade pe doar pe capul meu.

Probabil o să apară ceva interactiv, un another time line de debut – deci am să vă rog, preventiv, să fiţi îngăduitori, un articol cu câteva din cărţile la care poftesc şi ce mi-o mai trece prin cap până la finalul zilei.


Boneshaker

N-am încercat până acum să citesc Steampunk, gen despre care am aflat oricum abia anul ăsta. În primă fază mi-a sunat bine că în reţetă cuprinde şi istorie alternativă, fapt care m-a făcut să-mi zic că voi muşca dintr-o carte din asta cu aburi, sau măcar am să îmi arunc ochii rapid printr-un short story.

Tot pe la începutul anului am citit recenzia la Boneshaker pe CititorSF şi mi-a plăcut. De fiecare dată curiozitatea mă duce la poftă, dar acum n-a ţinut. Acum însă, i-a venit rândul!

Cartea e lăudată pe net şi chiar mai mult. Cred că este foarte tare, altfel n-ar fi fost premiată la Locus 2010 cu Best SF Novel şi nici Amazon nu ar fi declarat-o The Best Book of 2009 in Science Fiction and Fantasy. Cred că este chiar foarte tare! Sper să mă prindă şi să n-o păţesc la fel ca în cazul Perdido Street Station pe care îmi vine să o arunc de pereţi de câteva ori pe zi (în două săptămâni am reuşit cu greu să ajung la pagina 27…).

Despre Boneshaker am să zic puţine cuvinte, că-i doar un Preview şi îmi face bine să mă mint că nu ştiu mai mult decât ce urmează:

Cam prin perioada Războiului Civil, ruşii căutau aur prin Alaska. Un inventator din Seattle, Leviticus Blue, a fost contractat să creeze o maşinărie pentru săpat după aur prin îngheţată gheaţă. În timpul testelor, jucărica de râmat botezată Boneshaker o ia razna şi distruge cu succes oraşul Seattle, în urma scurmării pe dedesubt. Necazul însă abia de acum devine mai sănătos, pentru că dedesubturile încep să emane tiptil-tiptil un gaz care începe să transforme populaţia în zombie. Gazul este botezat „Blight” şi este mai greu decât aerul, astfel că se înconjoară zona cu un zid care să-l ţină acolo împreună  cu proaspeţii transformaţi, în timp ce supravieţuitorii se mută în exteriorul zonei contaminate. Drăguţ este că în evenimente se întâmplă ca seifurile băncilor din Seattle să fie vizitate şi, evident, golite, ceea ce îmi face mai mult decât pofta de citit. Am să mă visez niţel bogat, dar după ce termin aici.

La ceva ani distanţă, văduva inventatorului, doamna Briar Wilkes, este încă ostracizată de către cei din jur. Cum să zic… imaginaţi-vă peste vreo câţiva ani pe văduva lui Traian Băsescu. Ei, cam pe acolo îi e şi personajei din Boneshaker. Diferenţa o face însă faptul că Briar Wilkes împreună cu fiul ei, Zeke, se zbat pentru a drege situaţia şi intră în Blight, deci pe teritoriul andezilor, chestie pe care atât soţia, cât şi ficele preşedintelui, ar face-o degeaba iar aventura lor printre zombie n-ar avea ce drege.

Aşa că, rămâne de văzut ce are să iasă din aventurile dintre coperţile de la Boneshaker, de Cherie Priest.

Mai mult de atât, în recenzia de după.

Va urma. Nu?


A Thousand Suns

Cu siguranţă mi-a trecut pe sub nas de mai multe ori în scormonelile prin Amazon, dar nu i-am dat importanţă până când am văzut-o la Horia pe blog, cu coperta în widget-ul „Acum citesc”. De vreo câteva zile gustam câteva pagini din câte ceva, dar nu se lipea nimic şi încă eram în căutarea unei cărţi care să-mi facă într-adevăr poftă să o trăiesc citind-o. Ei şi uite aşa am dat un search, să văd ce are în ea A thousand suns asta…

On April 30th 1945 the Allies secretly surrendered unconditionally to Nazy Germany. Four hours later that surrender was withrawn.

Mai mult nici nu îmi trebuia!

The world never knew – until now…

Şi m-am apucat de ea, cu foame! Habar nu aveam cine este Alex Scarrow, daca toată lumea i-a citit cărţile şi-l poleieşte în aprecieri, ori dacă acum băga degetul ca să verifice dacă apa-i udă. Scrie miştocuţ, scurt, pe episoade-poveste cu continuări din sfârşiturile precedente şi-i iese super. Mi-am zis că n-am mai citit aşa ceva de pe vremea când mă îndopam cu Robert Ludlum, dar nu-i. Nu-i ca acolo. Aduce mai mult cu seria de aventuri ale lui Dirk Pitt, de la Clive Cusller. Cam asta gândeam pe la început, apoi m-am scufundat în ea cu foarte mare plăcere… până pe la pagina şaptezeci şi ceva din .pdf-ul ei. Nimic nu-i perfect, aşa-i? Ce nesuferiţi sunt câte unii cititori…

În ultimele zile ale războiului, Hitler se bucură de speranţa încă unei arme secrete: au copt un nuke! Un echipaj exeperimentat de Junkers 88 este desemnat să zboare un bombardier american B-17 Flying Fortress până la New York, unde să sloboadă nuke-ul într-o demonstraţie de forţă, care conform planului făcut în bunkerul de la Berlin, îi va forţa pe americani să se alieze cu Germania în lupta contra bolşevicilor.

În zilele noastre, nişte pescari agaţă plasa de coada unei epave care se dovedeşte a fi un bombardier strategic din vremea celei de-a doua mari conflagraţii în care americanii au salvat lumea. Trimis să pozeze epava personajul principal dezlănţuie acţiunea din prezent, descoperind în interiorul avionului rămăşiţe din uniforma germană a pilotului…

Superbă cartea! Merge citită în viteză şi cu siguranţă îşi merită banii pentru senzaţia pe care o provoacă: e plăcere s-o citeşti!

Alex Scarrow însă o dă în bară la veridicitate şi detalii. Ziceam că pe la şaptezeci şi ceva… Ei, pe acolo a fost primul sughiţ! Zice autorul că nemţii înlocuiseră pe bombardier mitralierele Browning, cu unele MG-81 pentru că nu s-ar fi descurcat cu producerea muniţiei. Alo, domnu’ Scarrow? Câte benzi de mitralieră consideraţi că ar fi trebuit pentru un zbor numai dus către America? N-ar fi găsit nemţii prin avioanele americane şi britanice care au fost doborâte mai peste tot prin Europa lor? Ori, chiar n-ar fi capturat de la trupele aliate nişte benzi de 0,30 sau 0,50?

Plus că autorul nu prea are nici o treabă cu comenzile de zbor şi nici cu luptele, indiferent că ele se răsucesc pe cer sau se zvârcolesc la sol. Astfel, după dumnealui, veteranii îşi demonstrează experienţa flancând. Probabil Alex Scarrow consideră că asta se deprinde după ani mulţi de linia întîi, restul aruncându-se idioţeşte în atacuri frontale în ritmul pasului de defilare. Prin aer îi cam chinuie pe săracii aviatori greşindu-le din pix manevrele.

Superbă escorta bombardierului prin poziţionarea ultimelor două avioane de vânătoare aripă la aripă, de-a stânga şi de-a dreapta. Cum ar fi putut riposta?

Păcat de talentul cu care descrie. Pe cuvânt că e mai mare dragul să citeşti cartea asta! Şi te face să te simţi acolo, în frig, în noroi, să simţi foamea şi lipsurile, bucuria unei ţigări, a căldurii, pur si simplu e ca la film şi chiar mai mult de atât: vezi camarazii tăi acolo, pe fundalul unor scene în care n-ai fost.

A thousand suns este cartea de debut a lui Alex Scarrow şi din păcate n-a făcut-o mai frumoasă. Cu regret, îmi amintesc acum de personaje… Maiorul Rall, omul care se ocupă de pregătirea misiunii, superb construit. Încântător.

Apoi, Scarrow o dă în bară de două ori.

Escorta ce va însoţi bombardierul în culorile US Air Force este formată din avioane de vânătoare Messerschmitt 109, ceea ce este o mare greşeală: hello, mr. Scarrow, de Focke Wulf 190 s-a auzit pe la dumneavoastră? Pentru escorta într-o misiune atât de importantă nu s-ar fi folosit ce era mai bun? Nişte Dora „bot lung”?

Comandantul escortei, ultimul As al Luftwaffe, poartă numele de… Schroder! Zdrang! Şocant! Exista Günther Rall cu 275 victorii. Nah… apropos de Rall. Să zic că era disponibil şi Hartmann, Asul Aşilor, cu 352 victorii?

De ce n-o fi folosit un echipaj de pe Heinkel 177, la fel de cvadrimotor precum Fortăreaţa Zburătoare?

Am zis că în carte este menţionat şi Rudolf Hess? Interesantă aducerea acestui nume în carte. La momentul acelei secvenţe, mi-a făcut mintea să zboare niţel dar din păcate indiciile de până atunci au tăiat visarea mea.De-ar fi scris Alistair MacLean cartea asta… mmm… Dar n-a scris-o! Iar Scarrow a fost prea verde, prea necopt pentru a menţine suspansul, pentru a realimenta focul şi nu ştie încă să surprindă.

Are însă sclipiri: foloseşte un pluton de Gebirgsjägeri în loc de Fallschirmjägeri, adică vânători de munte şi nu paraşutişti, într-o misiune cu desant de pe un U-Boat şi capturarea unui aerodrom de campanie. Are farmec mare aspectul ăsta! Şi ar fi avut mai mult dacă punea în fruntea plutonului pe Otto Skorzeny!

Probabil am să recitesc cartea. Alex Scarrow scrie foarte mişto şi în mod sigur am să încerc şi celelalte cărţi scrise de el, unde sper că a făcut-o mai matur. Chiar regret că a trebuit să scriu despre defectele din A thousand suns. Mă doare, undeva înăuntru, la sufletul pentru cărţi.

Închei aici, c-o întrebare: s-au folosit la bordul U-Boat-urilor copii din Hitlerjungen? La momentul ăsta îmi amintesc că cel mai tânăr comandant de U-Boat avea vreo douăzeci de ani, însă mă îndoiesc că la bordul submarinelor erau copii. Poate la aspectul ăsta Alex Scarrow chiar s-a documentat… şi am îndoielile aiurea.

Oricum, spor la citit. Este o carte frumoasă!


Vorba lungă e apă de ploaie, iar promisiunile trebuiesc respectate: din acest moment prinde viaţă rubrica „Sâmbăta Fantastică”.

Sâmbătă de Sâmbătă, Resboiu va fi demilitarizat.

Cam atât.

Restul, rămâne de construit.

P.S.: Evident, dacă începe vreun război… ori de vom cumpăra Rafale în vreo Sâmbătă, printre subiectele fantastice se vor strecura şi articole din domeniul militar.