III.

OK, ca sa rămânem consecvenţi… schimbăm stilul. 🙂

Să recapitulăm: avem una situaţie maronie, care culmea-i roz.

Adică,Tătuca, la un exces de ceva transparent, ori pe dimineaţă-prânz, cu mahmureala-n frunte, a zis să le-o coacă turcilor, aşa, să vază şi ei cum e.

Mai departe, Ismet Inonu aproape s-a dat cu Axa, dându-i ambasadorului german la Ankara o telegramă pentru Hitler. Un fel de scrisoare de intenţie…

Ce-a mai făcut Inonu?

A apelat la românaşi, că tot exista tradiţionala prietenie şi la Bucureşti culmea… ghiaurii chiar pregăteau mazilirea lu’ regele Carol 2 şi instalarea pe capra birjei a unei mîini de bărbat, strong şi capabil.

Ghinionul l-a pleznit pe Inonu precum un deranj la maţe. Brusc şi surprinzător.

Deşi se aştepta ca ruşii să se concentreze pe graniţă, să-i facă pe plac nebunului cu „n” mare, n-a ieşit aşa. Bolşevicii au atacat aiurea, cu ce aveau pe la forntieră. Deh, când te numeşti Stalin poţi să hotărăşti orice idioţenie…

Iar la final de episod doi, decolaseră nişte berze. O sorcovă de tipuri de avioane, că aşa era dotarea noastră pe atunci.

Ce ar mai putea să se întâmple?

Păi, în episodul ăsta se trezeşte Tătuca din beţie şi începe să-i biciuie pe generali cu secera udă peste buci funduri. Evident, după primele serii de execuţii, parcă e mai altfel. Nici mahmureala nu mai e ca la început, aşa că se cere Pobeda! Parcă aşa se spunela Victory, nu?

Bun. Înspre Caucazia încep să se rostogolească întăriri, cam ca în Winter War: mulţi, da proşti. Noroc că-i vară, că iar îngheţau majoritatea fără să tragă vreun glonţ, pe acolo prin munţii ăia care-s între unii şi alţii.

Între timp, din România încep să se scurgă şi alţi „voluntari”, nu numai cei de la aviaţie. Corpul Voluntarilor Români este structura pe care începe să se clădeasă o divizie mixtă, cam atipică, formată dintr-o brigadă cu voluntari legionari, sub comanda ofiţerilor români „voluntari”, şi compoziţia sută-la-sută militară, care cuprinde: două regimente de infanterie, trei regimente de artilerie, un regiment de care de luptă, un regiment de cavalerie moto şi două batalioane de vânători de munte. Totul, întărit cu multe guri de foc medii şi grele.

Cafteala se va da domol, la foc mic şi în condiţii grele. Prost conduşi, aglomeraţi ca în Winter War cu mijloace grele, sovieticii nu se descurcă cum ar vrea Tătuca. Great Purje însă, i-a lăsat făr meseriaşi.

Finalul vine cu un armistiţiu în care Turcia cedează fâşia aia de zece kilometri…

De ce? Pentru că, între timp, prin intermediul negocierilor cu Axa… s-a aflat că Italia va invada Grecia.

Până acum, a fost simpatică treaba: turcii, dar şi ghiaurii, s-au ales cu experienţa şi au cam intrat în gaşca Axei.

Ar fi interesantă puţină interactivitate. Cam cum ar fi decurs Summer War, aşa, întins de la începutul lui Iulie 1940 până pe la finalul lunii Octombrie a aceluiaşi an? Ce impact ar fi avut asupra pregătirii armatelor turcă şi română? Am fi dat bine în ochii lui Hitler şi a lui Mussolini? Ne-am fi ales cu câteva bombonici, acolo…? Niscai tehnologie şi maşini unelte, poate nişte licenţe?

Eh?

Dar istoria cum ar fi fost? Ia să vedeeeem. Ce urmează? Păi, cade Grecia, nu? Dar nu clasic, cum a fost cu italienii…


II.

 

2 Iulie 1940 – Ankara

 

Mili Şef Ismet Inonu se retrage în biroul său de lucru, departe de miniştrii şi generalii care de ieri, de când s-a decretat mobilizarea generală şi starea de război, nu contenesc să-l asalteze cu opinii pro sau contra opunerii cedării de teritoriu în favoarea Uniunii Sovietice.

Misiunea urgentă a omului său de încredere a fost îndeplinită. Bucureştiul a răspuns afirmativ propunerii sale şi i s-a comunicat că românii aveau în plan abdicarea forţată a regelui lor. Acum, faptele se vor precipita. Generalul Antonescu si şeful Serviciului Special de Informaţii vor declanşa diseară lovitura de stat. Mai mult, Antonescu a promis că România va fi pentru Turcia ceea ce a reprezentat Suedia pentru Finlanda: vor furniza tehnică de luptă, armament şi muniţii, plus un corp de voluntari români selectaţi dintre militarii care şi-ar fi dorit ca România să reziste prin luptă ultimatumului în urma căruia au cedat Basarabia.

Până când Stalin îşi va permite să atace, va mai trece timp. Bolşevicii nu sunt concentraţi la frontiera cu Turcia. În trei săptămâni va fi gata mobilizarea rezerviştilor turci, unităţile şi marile unităţi vor fi desfăşurate…

 

3 Iulie 1940 – Bucureşti

 

Generalul de divizie Ion Antonescu înregistrează o placă cu discursul prin care anunţă că Regele Carol al II-lea a abdicat. Este întrerupt pentru a i se comunica o ştire: Uniunea Sovietică a atacat Turcia!

Generalul îşi modifică discursul şi imediat după ce anunţă că a preluat funcţia de conducător al statului, continuă cu o cuvântare legată de atacul bolşevic asupra Turciei, iar la final face un apel pentru constituirea unui corp expediţionar din voluntari români care să se lupte în ajutorul turcilor, promiţând reprimirea în armată a militarilor care vor demisiona pentru a participa la acest război.

După amiaza, Ion Antonescu emite un decret prin care România va închiria Turciei echipament, tehnică de luptă şi muniţii, pe perioada conflictului cu Rusia.

Seara, generalul primeşte în audienţă o delegaţie a mişcării legionare: aceştia doresc constituirea unei brigăzi din voluntari legionari, care să fie echipată de statul român pentru lupta în Turcia, contra bolşevicilor.

Proaspătul conducător al statului decide ca de a doua zi să demareze procedura de constituire a unităţilor de voluntari.

 

– Ankara

 

Ismet Inonu nu mai înţelege nimic. Bolşevicii au atacat pe frontieră şi n-au făcut-o milităreşte, planificat, ca la război.

Rapoartele pe care le primeşte Mili Şef sunt încurajatoare: unităţile de munte au stopat pe sovietici în zonele în care s-a luat contact cu inamicul. În aer, avioanele PZL şi Hurricane au doborât câteva bombardiere cu stea roşie, trimise fără escortă pentru a bombarda calea ferată la Erzurum.

What if, Summer War – Prime repere în timp

4 Iulie 1940

Este obţinut acordul Bulgariei pentru survol şi tranzit. La câteva ore, din România decolează Grupurile 1 Vânătoare (PZL-11F), 4 Vânătoare (PZL-11B), 5 Vânătoare (He-112B), 7 Vânătoare (Hurricane, Me-109E), 1 Bombardament (Savoia SM-79B), 2 Bombadament (Potez 633B2), 4 Bombardament (PZL-37 Los), 5 Bombardament (He-111H3) şi Escadrilele 1,2,3,4 Recunoaştere Îndepărtată (Blenheim), ale căror avioane au pictate însemne ale aviaţiei Turciei.


What if, Summer War – Intro

 

1 Iulie 1940 – Ankara

Mili Şef Ismet Inonu priveşte cu mânie hârtiile de pe birou. În dreptul mâinii stângi, mototolită şi aruncată pe jos de câteva ori, stă cuminte telegrama adusă dimineaţă de către  ambasadorul Uniunii Sovietice. Sub pumnul drept aşteaptă o a doua telegramă. Dincolo de birou, pe un fotoliu, aşteaptă tăcut Franz Von Papen. Este la curent cu situaţia.

Greu moment.

Inonu oftează şi, ridicându-se de pe fotoliu apucă telegrama din dreapta şi i-o oferă ambasadorului Germaniei:

– Herr Papen, vă rog să-i transmiteţi fuhrerului decizia noastră, în folosul ţării şi al viitorului poporului turc.

Simple, vorbele au ieşit greu. Franz Von Papen înţelege, acceptând telegrama, că în aceste momente Inonu simte cum îşi vinde sufletul către diavol. Către unul din diavolii acestor vremuri. Ştie de mult că Ismet Inonu încercase să includă Turcia într-o alianţă anglo-franco-turco-sovietică pentru a stopa expansiunea Germaniei conduse de către Adolf Hitler.

Nici Von Papen nu este de acord cu Hitler, dar înainte de toate el este ambasadorul Germaniei. Scurtează momentul jenant, întrebând scurt:

– Urgent?

– Evet, răspunde pierdut Inonu, corectându-se apoi: Da!

După ce îl conduce pe Von Papen până în anticamera, Inonu revine la birou şi nervos, mototoleşte o dată în plus telegrama de la Stalin şi o aruncă în harta desfăşurată pe unul din pereţi, nimerind aproape de Moscova. Moscova, Kremlin, Stalin care prin ultimatumul din telegramă, cere Turciei să cedeze o fâşie de zece kilometri din teritoriu, pe toată graniţa cu Uniunea Sovietică. „Finlanda, Ţările Baltice, România, Turcia…” numără Inonu în gând şi brusc se opreşte, rostind:

– România!

În Septembrie 1939, a comunicat Bucureştiului, pe când nemţii invadau Polonia, că Turcia aşteaptă o mişcare din partea României, pentru ca ambele ţări să se implice în război de partea polonezilor. Acum, România a trecut deja prin experienţa unui ultimatum din partea lui Stalin şi a pierdut teritoriu. Pe regele lor… regele lor… se fac presiuni pentru a mai ceda şi alte teritorii, către Bulgaria şi Ungaria.

„Ar ajuta oare? Dar cine să decidă? Regele lor în nici un caz…”

Pentru a doua oară în câteva ore, Ismet Inonu ia o decizie majoră: după ce Hitler îi va citi telegrama, dacă şi românii vor proceda la fel, România şi Turcia se pot salva. Oare?

 – Va urma –

(fiţi pe fază, am dat drumul robinetului: peste puţin timp, episoade noi) 😉

 


Casa Poporului ia bataie. Lol.

🙂 De câteva zile, mă distrez cu Victor pe mess legat de imaginea asta.

Cum n-am prea avut net, m-a fericit el, găsind-o în câteva locuri, mai mare şi mai frumoasă. Cam asta ar fi versiunea cea mai bună.

Acum… De aproape doi ani v-am obişnuit cu istoria alternativă, sub forma rubricii „Bruzli îl bate pe Vandam?” sau a celei numite simplu „What if”, deseori cu interactivitate.

Azi, facem altfel.

Vreau să îmi spuneţi ce scenariu a dus la ceea ce se întâmplă în imaginea asta.

Spor!


Fara nuke. Fara arme „murdare”. Fara aliati. (Maine, daca vreti episod „Bis”, introducem si niscai arabeti si africaneji).

Fara ajutoare de la americani, sub forma de coduri, date tehnice, sateliti, etc. La alegere, puteti considera ca americanii de pe bazele din Turcia au fost carati pana la Mihail Kogalniceanu, sau sunt sub paza pana se termina razbelul.

Israelul este la primire. Nema preemptive strike ovreu.

De scenariu nu avem nevoie, pentru ca-i ala de actualitate. Stim motivele, etc.

Cine o ia pe aratura, se alege cu comentariul sters. Nu e voie cu suparari, cu „bine ca esti tu destept”, „bine ca le stiti voi pe toate”, liste de pe wiki & shit cu avioane/tancuri/pistoale cu apa aflate in rezerva. Nu e voie cu „eu cred”. Etc.

Nu e voie cu coduri.

Nu e voie cu cuirasatul Somaliei.

OOB-ul este cel prezent.

Sunteti liberi sa alegeti orice parte doriti si, de asemenea sa ripostati unuia sau mai multor adversari alesi.

Etc.

N-am pistol cu capse, dar in loc de pocnetul care anunta startul, am sa spun ceva in latina:

Alea jacta est!

Electa una via!

Coitus intreruptus eratum est.

(Alegeti, dupa gust) Lol.


Invers. Korea vs. Japan

Ştiţi bancu cu calu’ lu’ Marin? Nu? Ok, oricum n-avea nici o legătură.

N-a avut nici o legătură, dar răsfoind un teanc de Modelist Konstruktor de prin anii ’70, am zis ca astăzi să continuăm seria de războaie post-N.A.T.O.

Jeart! Făcui din bagheta magică şi ne trezirăm cu o situaţie de situaţie.

N.A.T.O. s-a dus, U.E. la fel, etc. Este Duminică, 4 Septembrie, ora lor. Între timp, Nordiştii s-au unit cu Sudiştii şi ambele popoare au ales ca imn oficial maneaua lui Costi Costiţă – „Frate ca al meu”. Bre, dacă nu se numea ala, mă… scuzaţi. E de la traducere.

Şi tot cântând ei fericiţi maneaua şi radiind a happiness frăţesc, s-au trezit că li se cam termină orezul. Aşa că, uitându-se în jur prin ogrăzile vecine…. China era prea mare, Rusia la fel… Jeap! Brusc şi-au amintit de oribilismul japnez din ww2.

Preludiu: Fraţii au privit peste baltă ş-au strigat coreeneşte către Japonezia: Război băh, ‘tu-vă-n reactor!

Reguli:

1. Nu uitaţi că N.A.T.O. nu mai e. Americanii sigur s-au retras, vă zic eu.

2. Alte ţări nu se bagă. La pariu? Şi nu există sprijin de la sateliţii de spionaj ai altor ţeri.

3. Jeaponia e la primire.

4. Puteţ să vă băgaţ fiecare în ce uniformă vreţ. Unii la unii, alţii de partea altora.

5. Fără nuke, fără armament „murdar”.


Jucărica ucraineană

Bre, e 28 August 2011 si Batalionul 454 Ştefan Şoverth este în T.O., aşa că nu daţi fuga la biblioteci pentu a copia din „Când armele vorbesc” a lui Cristian Negrea.

In scenariul prezentului episod, NATO şi UE s-au dus. România este singură şi apetisantă. Mai rău, se află la primire!

Iar peste frontiera gropii cu nisip, pedepsiti ca au furat startul, se află la butoane, George GMT, Mihais şi Mese. Începând cu ora 12.00, ei au dreptul să tragă prima salvă.

Sub tricourile României vă puteţi afla toţi ceilalţi.

Reguli:

1. Nu se poate schimba tabăra. Cine scrie pentru partea adversă se alege cu comment-ul şters.

2. Cum de partea Ucrainei vor fi trei şefi de stat major şi cum aceştia nu pot comunica între ei, vor fi trei variante de desfăşurare a acţiunilor invadatorilor. Cei care joacă de partea României îşi pot alege să înfrunte unul, două sau pe toate cele trei scenarii.

3. Fiecare comentariu poate acoperi 24 de ore, mai puţin primele comentarii ale celor trei invadatori, în care aceştia au dreptul să scrie o mică introducere, motivaţia agresiunii şi acţiunile pre-atac.

Eu voi băga beţe în roate pentru ambele culori. Dacă va fi cazul, am să joc şi rol de arbitru.


Sictir! Sictir! Pe ei! Pe ei!

Sursa: Dinofbattle

 

1990 a fost un an bun. Nu ştiu pentru cine, dar dă bine expresia. Oamenii când citesc aşa ceva, se gândesc la vin. Deci, e de bine.

1990-ul nostru de azi a însemnat o dezbinare de ambele părţi ale Cortinei de Fier. Tratatul de la Varşovia s-a dus pe copcă, iar de N.A.T.O. n-a mai fost nevoie. Numai Saddam săracu… În fine!

’90 a debutat şi c-o revoluţie islamică în Turcia, terminată cu succes. Bonus şi inclus în preţul revoluţiei islamice, la pachet cu terminarea N.A.T.O., a însemnat şi retragerea americanilor din Otomania.

Beleaua n-a căzut pe Israel, aşa cum toată lumea s-ar fi aşteptat, ci pre Bulgaria rămasă mică şi sfioasă şi mai ales taman bună de păpat, că nu mai avea aliaţi. În scurt timp, după schimbarea unor salve de artilerie peste frontiera cu bulgarii, proaspeţii conducători turci au poftit mai mult şi au zis că spre binele fraţilor musulmani vor alipi la mama Turcie neşte sere de castraveţi, dar şi Dobrogea! Oh ma ga’d! Pardon, inşalah.

Cum Lumea era cu ochii la CNN-ul care transmitea ocuparea Kuweitului de către Irak, ambele ţări mult mai interesante pentru că aveau petrol, nici dracu n-a dat importanţă otomanilor. Numa’ Rusia – nu verific, dar zic că la acel moment Sovietica Uniune era dezbinată complet – care cu poftă de reveneală în Top, a zis că întinde o mână de ajutor fraţilor ortodocşi mâncători de mămăligă şi celor ronţăitori de castraveţi.

Turcii n-au crezut că-i pe bune.

Prima Noctus a fost cu atacarea pe nocturnă a Bulgariei, la sol, din aer, dar şi pe apă. În zori, ofensiva otomană era în toi.

Ce a urmat? Spor!

 


Bun. România nu intervine pentru Polonia în Septembrie 1939.

Să zicem că generalul Ion Antonescu a căzut de acord cu Nicolae Ceauşescu asupra faptului că Armata ’39 îmbunătăţită, nu era încă pregătită pentru a face faţă unui război.

De ce ar fi considerat aşa ceva cei doi lideri? Păi, motive ar fi fost. Principala temere ar fi fost că nu se putea face faţă unor atacuri din mai multe direcţii – Uniunea Sovietică şi Bulgaria ar fi putut da peste cap planurile de luptă pe teritoriul Poloniei şi, probabil la scurt timp, la frontiera cu Ungaria. A mai fost şi o ipoteză legată de Yugoslavia, pe unde era posibil ca la un moment dat să apară Italia, Yugoslavia în alianţă cu Germania, Ungaria şi Italia, sau chiar Yugoslavia singură, la momentul în care ar fi atacat ruşii, apoi bulgarii, era posibil ca şi yugoslavii să se întindă la o felie de România, la o întregire inversă a Banatului.

Şi… aproape un an în plus pentru întărirea României aceleia, din ramura desprinsă de trecut, ar fi prins excelent! La dracu cu intervenţia pentru Polonia, mai importanţi suntem noi! Nu? E o variantă…

Bun.

Din Septembrie 1939 încolo, continuă schimbul viitor-pseudo trecut-viitor. România ’88 şi pe urmă ’89 exportă cereale, petrol şi derivate prin prelucrare acasă, precum şi alte materii prime provenite din pseudo-România anilor ’39-’40 alteraţi.

România lui Antonescu primeşte la schimb cam to ce poate produce România lui Ceauşescu, mai puţin tehnologii cu mult superioare. Şi uite aşa, exportă România ’88-’89…

Nu intrăm în amănunte civile, cu tractoare, combine, strunguri şi alte alea. O ţinem pe partea militară, că nu-i blog civil..

Acuma-i clară treaba că situaţia lui ’40 e maronie, aşa că spre deosebire de „exporturile” din ’88, Nicolae Ceauşescu dă verde şi altor bunătăţi.

Se trimit motoare din alea de locomotivă să echipeze nava soră a puitorului Amiral Murgescu, Cetatea Albă, care în ramura asta de istorie nu mai este abandonată la construcţie.

În România ’40 sosesc transportoarele blindate vechi, pe roţi şi şenile, artileria veche, dar şi staţii de radiolocaţie şi centrale de tir.

Se trece la fabricarea în serie a carabinelor SKS, dar şi la exportul puştilor mitralieră RPK şi a pistoalelor mitralierp AK-47, eliberându-se în mod util şi plăcut depozitele din ’89. În ’40 începe înlocuirea puştilor Z.B.

În ’89 se începe lucrul la două programe de reverse-engineering, a avioanelor La-9 şi Il-10.

Şi tot în ’89, România merge atât de roz încât cîinilor li se ranforsează cozile pentru a suporta încărcătura din ce în ce mai grea de covrigi. Fapt ce duce la accelerarea intervenţiei din exterior pentru înlăturarea lui Nicolae Ceauşescu, care era un rău şi un dictator, care avea în ţară copii cu SIDA şi dădea românilor salam cu Soia şi nu cu E-uri. Câh.

Şi uite aşa, în mijlocul revoluţiei se termină rezerva de ştergătoare de memorie de la INCREST.

Nimeni nu mai ştie nimic…

Dincolo, în acea Românie a ramurii de nivel 1940, Ion Antonescu rămâne ca la dentist. Şi taman ce se baza pe aviaţia din ’89 care să asigure liniştea pe cer şi calmarea celor care ameninţau graniţele. Urma ca şi Marina ’89 să cureţe Marea Neagră de vrăjmaşi… Of-of! A ieşit un drac!

Eh? Ce ar fi ieşit de aici? Nimeni n-a aflat vreodată…

Cum ar fi fost un război în cerc, pentru România ’40 cu niscai dotări din cele amintite?

Probabil că acum ar fi fost operaţional IAR-80/81 în vreo două-treci grupuri. Nu cu mult superior, pentru că motorul rămăsese acelaşi…

Existau radare la sol şi pe navele mari şi artileria antiaeriană superioară. Germanii, maghiarii, bulgarii şi bolşevicii ar fi pierdut un număr mare de avioane.

Pe mare, n-am fi avut curajul să ieşim în larg, dincolo de barajele de mine despre care să zicem că erau mult mai întinse de data asta. Desigur, submarinele ruşilor ar fi fost sparte în zonă, dar naveleacelor români nu s-ar fi putut ciocăni cu cele grele ale bolşevicilor.

Iar pe uscat, ar fi fost dramă. Desi mai puternică, Armata era insuficientă pentru a bloca atacurile din toate direcţiile.

Nu?

Din păcate, n-a mai ştiut nimeni ce s-a petrecut pe acolo. Doar noi, la o vorbă pe blog, am expus câteva variante prin comentarii.

Abia peste două decenii au fost găsite nişte arhive secrete despre Operaţiunea Prietenia şi, după ce preşedintele a terminat de citit raportul a decis… să mai existe un episod: România primeşte sprijin ne-comunist în 1939! 🙂 (pe post de „Va urma”)


Ziceam în episodul de început că…

În cel mai bun caz, s-ar fi accelerat producţia de IAR-80. Cu planurile trimise din ’39 înspre viitor, poate că 80-ul ar fi fost un pic modificat. Cu siguranţă ar fi avut modificări minore de ergonomie şi protecţie pentru pilot, aparatură de bord mai performantă, blindaj, rezervoare mai bine protejate şi o instalaţie de stins incendiile. Poate că ar fi avut mitraliere mai uşoare dar rapide, de 7,62. Poate s-ar fi găsit soluţia să nu se mai folosească pe IAR-81 furca pentru lansarea bombei de sub fuselaj, precum şi un sistem de ochire bun pentru două bombe de 50 Kg. de sub aripi şi o întărire a aripii pentru rezervoare suplimentare de câte 100 Kg. Poate şi o cupolă care să nu se mai blocheze…

Poate mai contribuiţi şi voi cu idei, la modificarea posibilă în ’88 pentru IAR-80. Motor mai bun n-ar fi avut de unde.”

Şi am zis să facem un mini episod. Un fel de enciclopedie pentru cea fi putut să fie îmbunătăţit.

Clar, cel mai important proiect era IAR-80. Şi adaug aici ce mi-a scăpat data trecută: probabil că sub aripile lui IAR-80 s-ar fi montat pod-uri cu 4×57 mm PRND. Apoi?

Multe n-ar fi fost de „tunat” pe atunci. Tanchetele R-1 şi tancurile R-2 şi Renault 35 nu ar fi putut fi îmbunătăţite în mod radical. Poate să fi primit aparatură de ochire, vedere pe timp de noapte şi căte o DSHk deasupra, aşa, de antiaeriană şi sprijin. Şi mai ce? Instalaţii de lansare a grenadelor fumigene şi antiinfanterie? Ar merge…

Marina? Probabil dotarea navelor cu mitraliere grele şi tunuri antiaeriene disponibile în ’88, tunuri de 130 mm navale şi AA pe nava bază Constanţa, puitorul Amiral Murgescu şi distrugătoare. Poate tunuri de 100 mm din cele AA pe cele patru canoniere. Şi, desigur, dotarea cu mine marine moderne. Poate nişte RBU? Producea România ’88 instalaţii RBU? N-ar fi stricat în ’39-40…

Deci? Ce influenţă ar fi avut intervenţia din ’88 asupra tehnicii existente în România anilor ’39-’40?