Dupa cum se intampla des, parte din proiecte nu se indeplinesc dupa cum au fost gandite. La fel si cu rubrica „Sambata Fantastica”, cea care ar fi trebuit sa umple in exclusivitate a sasea zi din saptamana. Mutare, job/joburi, lipsa masinariei infernale (computerul propriu), acces mai rarut si timp putin de stat pe net de la birau, etc. Noroc cu fratele Alex, care tine sus steagul blogului Resboiu, indepartand dezamagirile care le-as fi putut cauza.

De scris si povestit, am o gramada pentru Sambata Fantastica. Coada de asteptare cu recenzii si preview-uri este luuuuunga si n-are moarte, asa ca rubrica Sambata Fantastica ramane batuta in cuie in programul blogului. Mai frumos si interesant, este ca mutarea mea aici m-a adus aproape de evenimente pe care imi doresc sa nu le ratez in totalitate. Ramane de vazut cum am sa ma descurc cu zilele si orele la care acestea au sa se desfasoare.

Pana una-alta, am fost pentru prima data la cenaclul ProspectArt. A fost misto si dezamagitor, dar ma asteptam totusi… Adica, era putina lume: vreo douazeci, cred. Am intalnit, cunoscut si schimbat cateva vorbe cu seniorii sefeului romanesc (Cristian Tamas, Mihail Gramescu, Danut Ungureanu), am ascultat si privit oameni cu experienta a caror imagine inca nu o pot asocia cu nume, n-am apucat episodul in care a citit Roxana Brinceanu, iar la tigari l-am cunoscut in persoana pe Balin Feri – care e mai prietenos in realitate, decat in incrucisarile de pe net. Dintre tinerele sperante, au citit texte proprii Silvana Sorop si Costin Miron. Alex si Andrei n-au putut veni si m-au lasat sa infrunt de unul singur… necunoscutul. Sa nu uit: trebuie mentionat Eugen Stancu si introducerea (vor mai urma patru episoade) la „S.F.-ul perioada comunista”.

Peste vreo saptamana sau doua, urmatoarea sedinta a cenaclului ProspectArt va fi mai mare si mai frumoasa. Printre invitati, va fi prezent istoricul Lucian Boia a carui carte „Istorie si mit in constiinta romaneasca” o citesc acum. Insa, promovarea urmatorului ProspectArt, intr-un episod urmator.

Atat mi-a permis timpul acum, Luni 18 Octombrie, pret de doua tigari pe net.


Ar fi trebuit să ţopăi fericit prin cameră cu cartea în mână, să îi mângîi coperta şi cu ochii închişi, să trag pe nas aroma paginilor ei: n-am mai citit de ceva timp o carte „fizică”. Nici bucuria cititului în pat n-a fost la fel cum o ţineam minte. Nu, n-a câştigat computerul! Chiar dacă răstignit în cele mai ciudate poziţii, cu capul pe pernă sau cu perna sub burtă, ori atârnat pe marginea patului şi cu cartea pe podea, chiar dacă în nici una din aceste răsucenii clasice n-am maus şi ferestre de mess, ori browserele cu zeci de tab-uri deschise, care să îmi continue obişnuinţa de a stopa cititul pentru câteva minute de altceva… chiar dacă n-a fost lipsa avantajelor cititului de pe calculator, chinul cu cititul din Perdido Street Station n-a fost afectat de faptul că o citeam de pe hârtie. A fost altceva, mult mai rău…

În două săptămâni mi-a venit să o fac franjuri, ghirlande, cornete, avioane, gogoloaie de foşnet. Am vrut s-o fac să zboare cu totul, prin cameră, pe fereastra deschisă sau s-o leg cu sfoară şi să pescuiesc cu ea babalai imaginari. Mi-a fost greaţă, s-a lăsat cu aplecate, dorinţa de lămăie şi de sunat pe Gabi, proprietarul, şi răcnit speriat în telefon: ia-o înapoi că mă omoară!!!

Într-o zi, chiar am ajuns să citesc patru pagini!!! Iar în două săptămâni, am ajuns la pagina 28…

Oribil.

Perdido începe cu jeg, cu silă, cu murdărie, cu senzaţia că eşti acolo printre greţuri şi greţoşi, că dacă te rezemi de un zid te vei murdări incurabil, că-i poţi râcîi cu şpaclul, direct de pe scris, mizeria. N-am mai întâlnit asemenea carte.

China Mieville te face să trăieşti direct în decorul lumii pe care a creat-o, fără a te menaja câtuşi de puţin. Când o deschizi, pare că lumea ta reală îţi dispare de sub picioare şi pici direct acolo, sub peniţa lui, cu care te amestecă omogenizându-te chinuitor ACOLO. Mori cu zile, citind, înviind acolo, la fiecare reluare. Împrumutată fiind, nu i-am simţit senzaţia la cumpărare, dar i-am asociat vânzarea într-un cadru care să redea taraba unui negustor din Noul Crobuzon, oraşul unde te muţi din nou dacă ai curajul să-i mai citeşti din nou câteva pagini.

Obişnuiesc să trec în povestire, dar cu Perdido Street Station m-am simţit împins cu forţa acolo. Că am avut dialog cu femeia-gândac şi că i-am mângîiat aripioarele erogene, pline de senzori şi că i-a plăcut invers proporţional cu greaţa pe care am simţit-o în graba cu care am trântit uşile coperţii şi m-am desprins de lângă ea. Nu, n-o pot iubi fizic, aşa cum tocmai o făcuse…

N-am mai întâlnit o asemenea lucrare. Prin toate simţurile, am fost în Noul Crobuzon!


Boneshaker

N-am încercat până acum să citesc Steampunk, gen despre care am aflat oricum abia anul ăsta. În primă fază mi-a sunat bine că în reţetă cuprinde şi istorie alternativă, fapt care m-a făcut să-mi zic că voi muşca dintr-o carte din asta cu aburi, sau măcar am să îmi arunc ochii rapid printr-un short story.

Tot pe la începutul anului am citit recenzia la Boneshaker pe CititorSF şi mi-a plăcut. De fiecare dată curiozitatea mă duce la poftă, dar acum n-a ţinut. Acum însă, i-a venit rândul!

Cartea e lăudată pe net şi chiar mai mult. Cred că este foarte tare, altfel n-ar fi fost premiată la Locus 2010 cu Best SF Novel şi nici Amazon nu ar fi declarat-o The Best Book of 2009 in Science Fiction and Fantasy. Cred că este chiar foarte tare! Sper să mă prindă şi să n-o păţesc la fel ca în cazul Perdido Street Station pe care îmi vine să o arunc de pereţi de câteva ori pe zi (în două săptămâni am reuşit cu greu să ajung la pagina 27…).

Despre Boneshaker am să zic puţine cuvinte, că-i doar un Preview şi îmi face bine să mă mint că nu ştiu mai mult decât ce urmează:

Cam prin perioada Războiului Civil, ruşii căutau aur prin Alaska. Un inventator din Seattle, Leviticus Blue, a fost contractat să creeze o maşinărie pentru săpat după aur prin îngheţată gheaţă. În timpul testelor, jucărica de râmat botezată Boneshaker o ia razna şi distruge cu succes oraşul Seattle, în urma scurmării pe dedesubt. Necazul însă abia de acum devine mai sănătos, pentru că dedesubturile încep să emane tiptil-tiptil un gaz care începe să transforme populaţia în zombie. Gazul este botezat „Blight” şi este mai greu decât aerul, astfel că se înconjoară zona cu un zid care să-l ţină acolo împreună  cu proaspeţii transformaţi, în timp ce supravieţuitorii se mută în exteriorul zonei contaminate. Drăguţ este că în evenimente se întâmplă ca seifurile băncilor din Seattle să fie vizitate şi, evident, golite, ceea ce îmi face mai mult decât pofta de citit. Am să mă visez niţel bogat, dar după ce termin aici.

La ceva ani distanţă, văduva inventatorului, doamna Briar Wilkes, este încă ostracizată de către cei din jur. Cum să zic… imaginaţi-vă peste vreo câţiva ani pe văduva lui Traian Băsescu. Ei, cam pe acolo îi e şi personajei din Boneshaker. Diferenţa o face însă faptul că Briar Wilkes împreună cu fiul ei, Zeke, se zbat pentru a drege situaţia şi intră în Blight, deci pe teritoriul andezilor, chestie pe care atât soţia, cât şi ficele preşedintelui, ar face-o degeaba iar aventura lor printre zombie n-ar avea ce drege.

Aşa că, rămâne de văzut ce are să iasă din aventurile dintre coperţile de la Boneshaker, de Cherie Priest.

Mai mult de atât, în recenzia de după.

Va urma. Nu?


A Thousand Suns

Cu siguranţă mi-a trecut pe sub nas de mai multe ori în scormonelile prin Amazon, dar nu i-am dat importanţă până când am văzut-o la Horia pe blog, cu coperta în widget-ul „Acum citesc”. De vreo câteva zile gustam câteva pagini din câte ceva, dar nu se lipea nimic şi încă eram în căutarea unei cărţi care să-mi facă într-adevăr poftă să o trăiesc citind-o. Ei şi uite aşa am dat un search, să văd ce are în ea A thousand suns asta…

On April 30th 1945 the Allies secretly surrendered unconditionally to Nazy Germany. Four hours later that surrender was withrawn.

Mai mult nici nu îmi trebuia!

The world never knew – until now…

Şi m-am apucat de ea, cu foame! Habar nu aveam cine este Alex Scarrow, daca toată lumea i-a citit cărţile şi-l poleieşte în aprecieri, ori dacă acum băga degetul ca să verifice dacă apa-i udă. Scrie miştocuţ, scurt, pe episoade-poveste cu continuări din sfârşiturile precedente şi-i iese super. Mi-am zis că n-am mai citit aşa ceva de pe vremea când mă îndopam cu Robert Ludlum, dar nu-i. Nu-i ca acolo. Aduce mai mult cu seria de aventuri ale lui Dirk Pitt, de la Clive Cusller. Cam asta gândeam pe la început, apoi m-am scufundat în ea cu foarte mare plăcere… până pe la pagina şaptezeci şi ceva din .pdf-ul ei. Nimic nu-i perfect, aşa-i? Ce nesuferiţi sunt câte unii cititori…

În ultimele zile ale războiului, Hitler se bucură de speranţa încă unei arme secrete: au copt un nuke! Un echipaj exeperimentat de Junkers 88 este desemnat să zboare un bombardier american B-17 Flying Fortress până la New York, unde să sloboadă nuke-ul într-o demonstraţie de forţă, care conform planului făcut în bunkerul de la Berlin, îi va forţa pe americani să se alieze cu Germania în lupta contra bolşevicilor.

În zilele noastre, nişte pescari agaţă plasa de coada unei epave care se dovedeşte a fi un bombardier strategic din vremea celei de-a doua mari conflagraţii în care americanii au salvat lumea. Trimis să pozeze epava personajul principal dezlănţuie acţiunea din prezent, descoperind în interiorul avionului rămăşiţe din uniforma germană a pilotului…

Superbă cartea! Merge citită în viteză şi cu siguranţă îşi merită banii pentru senzaţia pe care o provoacă: e plăcere s-o citeşti!

Alex Scarrow însă o dă în bară la veridicitate şi detalii. Ziceam că pe la şaptezeci şi ceva… Ei, pe acolo a fost primul sughiţ! Zice autorul că nemţii înlocuiseră pe bombardier mitralierele Browning, cu unele MG-81 pentru că nu s-ar fi descurcat cu producerea muniţiei. Alo, domnu’ Scarrow? Câte benzi de mitralieră consideraţi că ar fi trebuit pentru un zbor numai dus către America? N-ar fi găsit nemţii prin avioanele americane şi britanice care au fost doborâte mai peste tot prin Europa lor? Ori, chiar n-ar fi capturat de la trupele aliate nişte benzi de 0,30 sau 0,50?

Plus că autorul nu prea are nici o treabă cu comenzile de zbor şi nici cu luptele, indiferent că ele se răsucesc pe cer sau se zvârcolesc la sol. Astfel, după dumnealui, veteranii îşi demonstrează experienţa flancând. Probabil Alex Scarrow consideră că asta se deprinde după ani mulţi de linia întîi, restul aruncându-se idioţeşte în atacuri frontale în ritmul pasului de defilare. Prin aer îi cam chinuie pe săracii aviatori greşindu-le din pix manevrele.

Superbă escorta bombardierului prin poziţionarea ultimelor două avioane de vânătoare aripă la aripă, de-a stânga şi de-a dreapta. Cum ar fi putut riposta?

Păcat de talentul cu care descrie. Pe cuvânt că e mai mare dragul să citeşti cartea asta! Şi te face să te simţi acolo, în frig, în noroi, să simţi foamea şi lipsurile, bucuria unei ţigări, a căldurii, pur si simplu e ca la film şi chiar mai mult de atât: vezi camarazii tăi acolo, pe fundalul unor scene în care n-ai fost.

A thousand suns este cartea de debut a lui Alex Scarrow şi din păcate n-a făcut-o mai frumoasă. Cu regret, îmi amintesc acum de personaje… Maiorul Rall, omul care se ocupă de pregătirea misiunii, superb construit. Încântător.

Apoi, Scarrow o dă în bară de două ori.

Escorta ce va însoţi bombardierul în culorile US Air Force este formată din avioane de vânătoare Messerschmitt 109, ceea ce este o mare greşeală: hello, mr. Scarrow, de Focke Wulf 190 s-a auzit pe la dumneavoastră? Pentru escorta într-o misiune atât de importantă nu s-ar fi folosit ce era mai bun? Nişte Dora „bot lung”?

Comandantul escortei, ultimul As al Luftwaffe, poartă numele de… Schroder! Zdrang! Şocant! Exista Günther Rall cu 275 victorii. Nah… apropos de Rall. Să zic că era disponibil şi Hartmann, Asul Aşilor, cu 352 victorii?

De ce n-o fi folosit un echipaj de pe Heinkel 177, la fel de cvadrimotor precum Fortăreaţa Zburătoare?

Am zis că în carte este menţionat şi Rudolf Hess? Interesantă aducerea acestui nume în carte. La momentul acelei secvenţe, mi-a făcut mintea să zboare niţel dar din păcate indiciile de până atunci au tăiat visarea mea.De-ar fi scris Alistair MacLean cartea asta… mmm… Dar n-a scris-o! Iar Scarrow a fost prea verde, prea necopt pentru a menţine suspansul, pentru a realimenta focul şi nu ştie încă să surprindă.

Are însă sclipiri: foloseşte un pluton de Gebirgsjägeri în loc de Fallschirmjägeri, adică vânători de munte şi nu paraşutişti, într-o misiune cu desant de pe un U-Boat şi capturarea unui aerodrom de campanie. Are farmec mare aspectul ăsta! Şi ar fi avut mai mult dacă punea în fruntea plutonului pe Otto Skorzeny!

Probabil am să recitesc cartea. Alex Scarrow scrie foarte mişto şi în mod sigur am să încerc şi celelalte cărţi scrise de el, unde sper că a făcut-o mai matur. Chiar regret că a trebuit să scriu despre defectele din A thousand suns. Mă doare, undeva înăuntru, la sufletul pentru cărţi.

Închei aici, c-o întrebare: s-au folosit la bordul U-Boat-urilor copii din Hitlerjungen? La momentul ăsta îmi amintesc că cel mai tânăr comandant de U-Boat avea vreo douăzeci de ani, însă mă îndoiesc că la bordul submarinelor erau copii. Poate la aspectul ăsta Alex Scarrow chiar s-a documentat… şi am îndoielile aiurea.

Oricum, spor la citit. Este o carte frumoasă!


Nautilus, misiunea 31

O nouă ieşire în larg a submarinului s.f. Nautilus ne aduce pentru luna August editorialul semnat de Kapitän zur See Rudi Kvala, urmat de jurnalul de bord cu noi povestiri ale scriitorilor români (O poveste perversa – Ciprian Mitoceanu, Explozia verde – Aurel Cărăşel, Noaptea extratereştrilor – Ştefana Cristina Czeller), recenziile lui Liviu Radu (Un Dumnezeu al mâniei… – Mâna stângă a lui Dumnezeu – Paul Hoffman, Dincolo de Turbion – Axa – Robert Charles Wilson, O Apocalipsă SF – Wyrm – Orson Scott Card), creioanele roşii ale lui Aron Biro şi Mihnea Columbeanu pe filmele The Invention of Lying şi Inception, un articol „Cartea şi Filmul” semnat de Laura Sorin care a prins în periscop ecranizarea Let the right one in după cartea cu acelaşi nume…

(Pauză, să respir un pic)

… echipajul continuînd cu alte ţinte atinse, după cum urmează: Mironov Alexandru / Dicţionar S.F. semnat – Aurel Cărăşel, Radu Duldurescu / Benzi desenate – Dodo Niţă, O privire cu cântec / Stăpânul cântecelor de Orson Scott Card – Viorel Pîrligras, şi o torpilă de-a lui Roberto Quaglia fix în Avatar: noile orizonturi fantastice ale justiţiei onirice.

Atât? Nu. Kapitän ne oferă episodul II la Rule Britania, iar Dănuţ Ungureanu lipeşte pe avizier episodul I din regulamentul de instrucţie Trusa:

Câteva vorbe despre cum scriu. Câteva vorbe despre cum aș vrea să scriu. Să-mi fac sau nu planuri? De unde vine recuzita? Ce facem cu personajele?

La urmă, l-am lăsat pe Victor Martin cu Fan sau cititor:

Fan-ul este omul modest, „nebunul”, care, odată îndrăgostit de acest gen literar, citeşte tot ce îi cade în mână, considerând că, tot ce se spune şi se face, e science ficţion. Colecţionează şi citeşte cu pasiune orice apare nou, orice intră, cât de cât, în această sferă. Nu-şi face probleme dacă o carte e postapocaliptică, fantasy, new weird, distopie, utopie, heroic fantasy, basm, cyberpunk sau orice altceva; el citeşte tot, cu o bucurie aproape neomenească. Exacerbându-se, acesta ajunge la concluzia ca Biblia, Constituţia sau Cartea de bucate sunt tot opere SF.

………………………….

La polul opus, îngâmfat, cititorul acestui început de secol este cel care are impresia că nu este de calitate decât ceea ce îi place lui. Se deosebeşte de cititorul secolului trecut prin faptul că, viaţa având alt ritm, timpul e mai puţin. Şi banii sunt mai puţini, acum, când oferta e mai mare decât cererea. Când piaţa îţi oferea foarte puţin, aveai timp să citeşti tot şi să discerni ce e bun şi ce e rău în lanul de secară. Acum, nu mai ai timp nici să te dumireşti ce e cu această lume a SF-ului românesc, darămite să te gândeşti şi să-ţi dai seama pe ce lume te afli.

Dacă fan-ul citeşte orice, cititorul citeşte ce vrea, ceea ce, în ultimă instanţă, are acelaşi efect, cu mijloacele diferite prezentate, şi anume: ineficienţa cititului.

Na belea! Şi eu care consideram drept evoluţie faptul că nu mai citesc orice îmi pica sub nas…

Pfiiii, ce îngâmfat sunt! M-am ajuns, acum fac şi nazuri!

Lol. În fine, aşa sunt eu mai refractar. Nu mă luaţi în seamă. Important e altceva: Nautilus nu şi-a încetat aventurile.

Spor la citit!


Nautilus iese din nou în larg

Cu funcţia de comandant preluată de către Marian Truţă (Michael Hăulică s-a transferat la echipa Galileo), Nautilus iese din nou în larg, imediat după cuvântarea adresată publicului strâns pe docuri.

Pentru patrula de luna aceasta, clic aici.


After America, în continuarea romanului Whitout Warning

Sursa: Fantasticfiction.co.uk

March 14, 2003, was the day the world changed forever. A wave of energy slammed into North America and devastated the continent. The U.S. military, poised to invade Baghdad, was left without a commander in chief. Global order spiraled into chaos. Now, three years later, a skeleton U.S. government headquartered in Seattle directs the reconstruction of an entire nation – and the battle for New York City has begun.

Pirates and foreign militias are swarming the East Coast, taking everything they can. The president comes to the Declared Security Zone of New York and barely survives the visit. The enemy – whoever they are – controls Manhattan’s concrete canyons and the abandoned flatlands of Long Island. The U.S. military, struggling with sketchy communications and a lack of supplies, is mired in a nightmare of urban combat.

Caught up in the violence is a Polish-born sergeant who watches the carnage through the eyes of an intellectual and with the heart of a warrior. Two smugglers, the highborn Lady Julianne Balwyn and her brawny partner Rhino, search for a treasure whose key lies inside an Upper East Side Manhattan apartment. Thousands of miles away, a rogue general leads the secession of Texas and a brutal campaign against immigrants, while Miguel Pieraro, a Mexican-born rancher, fights back. And in England, a U.S. special ops agent is called into a violent shadow war against an enemy that has come after her and her family.

The president is a stranger to the military mindset, but now this mild-mannered city engineer from the Pacific Northwest needs to make a soldier’s choice. With New York clutched in the grip of thousands of heavily armed predators, is an all-out attack on the city the only way to save it?

From the geopolitics of post-American dominance to the fallout of Israel’s nuclear strike, After America provides a gripping, intelligent, and harrowing chronicle of a world in the maw of chaos – and lives lived in the dangerous dawn of a strange new future.

😦 Se va lansa… tocmai pe 17 August!

😦 Mai am de aşteptat…


Red Inferno: 1945: A Novel

Sursa: Fantasticfiction.co.uk

Am pus semn de carte la Destroyermen: Crusade, pentru ca am avut ceva mult mai delicios pentru citit – Red Inferno: 1945, de Robert Conroy. După 1901 şi 1945, de abia am aşteptat să apară şi Red Inferno, din care zilele trecute am postat pe aici două scurte fragmente.

Cum, la acest moment am ajuns cu cititul la o bucată unde Robert Conroy ne bagă şi pe noi în seamă, mai lipesc un fragment:

At least, Bazarian thought, the situation was not totally dire.
He had received and kept two divisions of Romanians. They
were shit soldiers whose country had surrendered and
changed sides. They were poorly trained and equipped, but
changed sides. They were poorly trained and equipped, but
there were nearly 25,000 of them and they would make
marvelous cannon fodder when the time came to storm
Potsdam. They would go first, and his own men, still
numbering more than 20,000 themselves, would follow into
whatever breach the Romanians managed to make.


Helion, science fiction tradiţional

A apărut şi Helion, pe două luni chiar. Spor la citit!


Revista electronică Nautilus. Numărul 29.

A apărut Nautilus, ediţia pe luna Iunie! Spor la citit!