George Bush. Celălalt...

Via BBC, am aflat că cel mai nou portavion nuclear al amerikanskilor, George Bush, a fost transferat pe tabla de şah a lumii, dinzona Golfului Persic taman în vecinătatea coastei Siriei. Împreună cu un sobor de escortă.

G.B. a fost lansat în anul 2006 şi a fost încorporat în flotă prin toamna anului 2009. Dolofanul este capabil să opereze de la bord 70 aparate de zbor, între care 48 avioane de atac.

Vax. Mai au destule din astea, aproape la fel de şmechere. Buba e… Hmmm, ce va ieşi în Siria? Că sirienii cereau lovituri aeriene  ONU (nah, bine că v-aţi învăţat!), sau o invazie din partea Turciei.

Nu trimitem şi noi un batalion? Un 8xx, că-s pregătiţi băieţii.


Cum spuneam şi despre nenea Chavez, la fel şi comenduirea Siriei isi pune problema: va fi oare următoarea în listă, după Libia? Preventiv, se bagă la cheltuială. Desigur, tot cu Rusia…

Un grup de observatori sirieni a asistat la tragerile pe viu din cadrul aplicaţiei Combat Commonwealth în care s-au jucat statele membre CIS, în poligonul Ashuluk din regiunea Astrakhan, în vecinătatea Mării Caspice.

Sirienii, cică, şi-au manifestat interesul faţă de S-300 Favorit, Buk şi Tor.

Până în prezent Siria a achiziţionat avioane MiG-29M, sisteme Pantsir S1E şi Buk-M2E, dar speră să adauge la inventar avioane MiG-29SMT, Yak-130, rachete tactice Iskander şi două submarine din clasa Amur-1650.

Ca şi semn de preţuire… Rusia anunţă că va onora contractul din 2007, pentru rachetele Yakhont SS-N-26, dincolo de eforturile Israelului si ale SUA, de a nu se întâmpla aşa ceva.

Sursa: Defencetalk


Presupusul agresor

Presupusul din alt unghi. A se observa modul in care este atacat

Subiectul a fost atacat de cei de Adevarul in urma cu ceva timp. Eu de-abia am dat de subiect dar mi se pare suficient de interesant pentru a fi dezbatut aici. Mai concret, ei sustin, bazandu-se pe afirmatiile unui expert, si anume colenlul in rezerva Nicolaie Mocanu, fost tanchist, ca tancul din imagini este un TR-580 sau T-77 cum era el cunoscut la export.

Acum, tancul seamana intradevar cu un TR, mai degraba 85 decat 580, ba chiar ceva mai avansat. Imaginile nu sunt foarte clare din pacate si, oricat as fi cotrabait pe net, nu am vazut ceva mai bun. Daca in prima poza, cea indicata si in Adevarul, nu se vede partea inferioara a sasiului, in a doua lucrurile sunt mai clare. Din cate stiu eu, si e posibil sa ma insel, modernizarile romanesti ale T-55-ului au pornit de la premiza de a lungi sasiul prin adaugarea unui galet suplimentar. Asta are tot 5! Colonelul mentionat mai sus spune ca varianta de export ar fi avut 5 galeti, fata de cei 6 ai modelului fotografiat de mine si Iulica la Muzeul Militar. Pare confuzant si sincer nu ma incalzeste faptul ca protectiile laterale si tunul arata ca si cum ar fi fost romanesti.

La capitolul dovezi se mentioneaza exporturile din perioada comunista in care sute de TR-580 au luat calea Irak-ului si, sustin ei, si Siriei, totul via Egipt. Cu toate astea, soarta TR-urilor din dotarea Irakienilor nu a fost pomeninta in niciunul dintre razboaiele din Golf. Nici astea siriene nu au aparut pe nicaieri pana acum iar Wiki (ok, nu cea mai buna sursa) vorbeste de de T-55-uri si atat.

Cu Egiptul ramane legenda aia cu cele 2 tancuri trimise spre testare: unul nu a pornit, celalalt a luat foc cand a tras…..

In concluzie: lady Gogu de la Adevarul loveste din nou (aia cu doboratul de distrugator Moskva) sau au dibuit ceva cu colonelul in rezerva din dotare?


Dupa ce au intrat in Mediterana cu trambite si sule, pardon, surle, iranistanezii vor sa ramana acolo. Le place. Si isi zic ei ca n-ar fi rau sa se scuipe peste bord cu flota a 6-a americana, italienii, englezii si alti prieteni din NATO.

Si unde in alta parte ar fi la fel de bine primiti ca in Siria? Da, in Latakia.

Miscarea este una „istorica”, Iranul obtinand astfel pentru prima data iesire la Marea Mediterana si prima prezenta militara permanenta pe teritoriul sirian. Prezenta in Mediterana ofera Iranului o pozitie de forta in Orientul Mijlociu, unde Teheranul – alaturi de aliatii din Siria si Palestina – actioneaza ca principala amenintare la adresa Israelului.

Informatia vine pe fondul cresterii tensiunilor in Iran, unde protestatarii anti-Ahmadinejad au fost batuti si dispersati marti de fortele de ordine cu ajutorul gazelor lacrimogene. Protestatarii, inspirati de miscarile revolutionare din Tunisia, Egipt si Libia, cereau eliberarea unor lideri ai Opozitiei.

Miercuri, un diplomat iranian fugit de la post a declarat pentru Reuters ca liderii de la Teheran mai degraba „si-ar macelari propriul popor” decit sa renunte la putere in cazul unor posibile revolte. Ahmed Maleki, fost viceconsul al Iranului la Milano, a declarat ca iranienii sint ispirati de revoltele populare din Africa de Nord si Orientul Mijlociu, dar au de-a face cu un regim „mult mai brutal decit cele din Egipt, Tunisia si Libia”.

Surse: Hotnews


Razboiul de Yom Kippur, cunoscut  de arabi ca Razboiul de Ramadan a fost al patrulea razboi arabo-israelian  incepand din 1948. Cauzele sale  principale au fost doua. Prima a fost dorinta statelor arabe de a recupera pierderile teritoriale suferite in 1967 (Peninsula Sinai pentru Egipt, respectiv Inaltimile Golan pentru Siria). Refuzul Israelului de a se supune rezolutiei ONU 242, care prevedea renuntarea de catre statul evreu la toate cuceririle din 1967 in schimbul recunoasterii de catre tarile arabe vecine a dreptului la existenta l-a convins pe presedintele Anwar el Sadat ca singura solutie este aducerea la masa negocierilor prin forta. Reluarea razboiului cu Israelul legitima totodata  regimul noului sef de stat egiptean.

A doua cauza a constituit-o convingerea conducerii militare si politice israeliene ca Israelul este la adapost de un nou atac arab. Din acest motiv nu a existat nici o presiune de a abandona noile teritorii. Patru factori au stat la baza acestei situatii:

-superioritatea militara a armatei israeliene;

-performantele catastrofale ale armatelor arabe in Razboiul de sase zile;

-haosul aparent la nivelul conducerii arabe;

-existenta zonelor –tampon reprezentate de Sinai si Inaltimile Golan.

In continuare ne vom axa pe teatrul nordic de operatiuni,Inaltimile Golan. Intinzadu-se  pe o lungime de aproximativ 65km, cu o latime maxima de 30km, cu crestere graduala de la S la N ofera excelente pozitii de observare. Sectorul de N-E este complet inaccesibil vehiculelor, datorita pantelor de peste 45 grade. Terenul devine mai prietenos in sectorul sudic, oferind posibilitati mai bune de traversare pentru vehiculele blindate.

In conceptia defensiva israeliana rolul aparatorilor inaltimilor Golan era de a intarzia un atac sirian suficient de mult pentru a permite mobilizarea si sosirea puternicelor unitati de rezerva. Pentru aceasta ei se bazau pe de o parte pe potentialul defensive al terenului, pe de  alta luau in considerare doctrina siriana. Aceasta din urma, de inspiratie sovietica, presupunea un atac masiv al blindatelor. In anii anteriori conflictului israelienii studiasera in detaliu terenul, construind totodata o puternica linie defensive. Aceasta consta din:

-un sant antitanc adanc de 4m si lat de 4-6m intins de-a lungul intregii Linii Purpurii (linia de demarcare intre cele 2 armate rezultata in urma armistitiului impus de ONU in razboiul din 1967);

-in spatele santului AT erau construite 17 puncte de observare si puncte fortificate, cu 112 cazemate care se puteau sustine reciproc cu foc;

-campuri de mine in fata si spatele santului AT, in jurul punctelor fortificate si pe caile de acces.

Defensiva israeliana ar fi fost extrem de puternica daca suficiente forte ar fi fost dislocate. In octombrie 1973 acestea erau insa insuficiente. Infanteria consta in principal din elemente ale brigazii ‘’Golani’’  intarita cu unitati de parasutisti. Unitatile blindate erau reprezentate de Brigada a 7-a blindata (105 tancuri ) si Brigada 188 (90 tancuri). Circa 70 de piese de artilerie sustineau apararea.

In conceptia araba,  Israelul urma sa fie atacat pe doua fronturi: in Sinai de catre egipteni si in Golan de catre sirieni. Planul sirian era integral de conceptie proprie, desi exista o influenta a doctrinei sovietice. Conceptia operationala siriana avea 3 obiective:

-paralizarea comandamentului israelian prin atacul pe un front larg;

-distrugerea unitatilor blindate israeliene prin atacuri neincetate care sa duca la epuizarea aparatorilor;

-exploatarea de catre blindatele proprii a  rupturii initiale si capturarea Inaltimilor Golan.

Fata de doctrina sovietica, planul sirian avea o serie de deosebiri:

-pregatirea de artilerie urma sa fie scurta dar violenta; sirienii doreau sa mentina avantajul surprizei;

-atacul urma sa se desfasoare pe un front larg;

-strapungerea apararii urma sa se produca in doua puncte.

Cele doua strapungeri urmau sa fie produse in sectorul de N de catre Divizia 7 Infanterie (intarita cu o brigada de tancuri) langa Kuneitra iar in Sud de catre Divizia 5 Infanterie (de asemenea intarita cu o brigada de tancuri) langa Rafid. Dupa realizarea strapungerii, cele doua urmau sa invaluie apararea israeliana prin avansul catre Vest, spre podurile peste raul Iordan. In centru urma sa actioneze Divizia 9 Infanterie pentru fixarea israelienilor pe pozitiile initiale. La Nord de Divizia 7 Infanterie, o alta brigada avea aceeasi misiune.

Cele doua divizii blindate, a 3-a si a 9-a, constituiau esalonul second urmand a fi folosite pentru exploatarea breselor create. In planificarea initiala doar una din divizii urma sa fie angajata in lupta, cealalta fiind tinuta in rezerva. Divizia 1 Blindata urma sa fie folosita in cazul in care Divizia 5 Infanterie urma sa aiba succes sau in cazul in care ambele divizii de infanterie reuseau sa strapunga apararea. Divizia urma sa fie introdusa in lupta intre Diviziile 5 si 9 Infanterie urmand sa atace podurile de pe raul Iordan. Aceasi misiune o avea si Divizia 3 Blindata,ce urma sa fie introdusa in lupta in cazul in care doar Divizia 7 Infanterie reusea ruptura. Fortele siriene totalizau 70000 de oameni, 1400 tancuri (circa 400 erau T62), 950 piese de artilerie, 400 piese de artilerie AA si circa 100 de baterii de  rachete AA SA-2, SA-3 si SA-6 cu circa 400 de lansatoare. Un mare avantaj tehnic sirian era faptul ca tancurile lor de provenienta sovietica erau echipate cu aparatura de vedere pe timp de noapte, blindatele israeliene neavand instalata astfel de tehnica la bord. Desi perioada in care obiectivele trebuiau atinse era foarte scurta, fiind estimata intre 24-48 de ore, sirienii aveau toate motivele sa fie increzatori. Planul era unul realist, estimarea fortelor inamice era una corecta, iar raportul de forte in zona de operatiuni era de 7/1 la tancuri 12/1 la artilerie si peste 11/1 la infanterie. Desi sirienii nu beneficiau de surpriza completa, masurile luate inainte de razboi pentru asigurarea securitatii si dislocare a trupelor in secret au garantat o mare superioritate in perioada initiala a conflictului.

de Mihai Soric


Nea Barack, acolo din Casa lui Alba in care el tot negru e, se cam uita chioras cum peste mari si tari, cu tot cu armata lui cea mare si puternica, pierde teren rapid in puncte pe care le credea pana mai ieri tacute in Pax Americana instalata de predecesorii sai. Ca sa fim corecti cu bietul Obama, buba nu e a lui decat sub gestiune, de scapat rahatul de sub control a facut predecesorul lui, inconfundabilul Bush Jr.

Si uite cum, la nici 20 de ani dupa ce maturau totul in zona Golfului si atrageau aliati de „nadesde” din Orientul Apropiat si Africa de Nord, influenta americanilor se duce rapid pe copca.

Tunisia, Egipt, Yémen si Iordania – toate aliate cu Washingtonul. In acelasi timp, Hezbollah, miscarea sustinuta de Iran si de Siria, a reusit sa doboare guvernul libanez pro-occidental. Iar in conflictul israeliano-palestinian, arabii au decis sa-si indrepte fata spre ONU, in timp ce procesul de pace patronat de SUA pare sa se prabuseasca iar tari precum Turcia, Qatar si Arabia Saudita vor alerga sa umple vidul creat.

Atentatele din 11 septembrie au schimbat profund datele problemei. Invaziile din Afghanistan si din Irak, de coalitii conduse de SUA, au costat mii de vieti si miliarde de dolari. Aceste evenimente au fost insotite de cresterea influentei iraniene in regiune. Statele Unite acuza acum Iranul ca se amesteca in afacerile interne ale Afghanistanului si Irakului, dar si ca sustine cu arme si bani miscarile siite Hezbollah si Hamas, grupul palestinian care conduce Fasia Gaza. In plus, Georgica W. Bush tot chinuindu-se sa elimine Siriei in Liban, a comis-o tamana pe invers pentru ca acum americanii nu mai au cum sa alerge pe-acolo din lipsa de resurse si prea multe razbeluri.

La ce trebuie sa ne asteptam? Imi vine totusi greu sa cred ca Israelul si implicit SUA vor sta cu mainile in san privind cum interesele lor sunt inconjurate iar de inamici. SUA se mai poate bizui o vreme pe seici si conducatori tribali din zona, dar astia se vor lacomi si eu cu siguranta. Asa ca Israelul va cumpara arme, va trage obloanele si se va astepta ca Iranul sa intre neoficial in Irak dupa care, de mana cu ceilalti, poate si cu Egiptul, sa incerce iar sa arunce afara statul evreu.

Se anunta vrermuri belicoase, dar cand dracu n-a fost asa in zona aia?

Sursa: Hotnews


Hello Mr. Taliban, tell me how u're doin'

bu

Fostul presedinte american George W. Bush sustine in cartea sa de memorii ca Israelul i-a cerut sa bombardeze un complex din Siria, despre care Guvernul de la Ierusalim sustinea ca adaposteste o instalatie nucleara, transmite Al Jazeera. Bush scrie ca „a luat in considerare” emiterea unui ordin de atac impotriva instalatiei siriene, in 2007.

In cartea sa autobiografica „Decision Points”, care urmeaza sa apara marti, Bush afirma ca a primit un raport al serviciilor de informatii legat de „o instalatie suspecta, bine ascunsa in desertul de est al Siriei”, ce parea similara cu centrala nucleara de la Yongbyon, din Coreea de Nord. Un raport realizat de Mike Hayden, directorul de-atunci al CIA, indica faptul ca serviciile secrete erau convinse ca locatia adapostea un reactor nuclear, insa analistii se indoiau de programul nuclear al Siriei.

Ulterior, liderul de la Casa Alba a avut o discutie telefonica cu Ehud Olmert, premierul israelian din acel moment. „George, iti cer sa bombardezi complexul”, i-ar fi spus Olmert lui Bush.

Fostul presedinte american a declarat ca a discutat diferite variante cu echipa sa de consilieri pe probleme de securitate. „A fost luata in considerare o misiune de bombardament, insa atacarea unei tari suverane fara avertisment sau justificare declarata ar fi creat un recul sever”, a scris Bush jr.

De asemenea, americanii au luat in calcul si varianta unui raid sub acoperire, insa s-a considerat ca e prea riscant sa trimita o echipa speciala in Siria, fara a fi detectata.

Bush i-ar fi marturisit atunci lui Olmert ca „nu pot sa justific un atac impotriva unui stat suveran decat daca agentiile noastre de informatii fac pasul inainte si imi spun ca e vorba de un program de inarmare”. „Strategia dumneavoastra este foarte deranjanta pentru mine”, i-a replicat premierul israelian.

Bush neaga in cartea sa ca i-ar fi dat „unda verde” Israelului sa atace complexul sirian. „Premierul Olmert nu mi-a cerut unda verde si nu i-am dat asa ceva. El a facut ceea ce a considerat necesar pentru a proteja Israelul”, a scris Bush.

Al Jazeera aminteste ca, pana la urma, Israelul a distrus instalatia siriana. Guvernul de la Ierusalim nu a confirmat niciodata oficial ca a atacat complexul, insa Olmert a vorbit recent despre „o operatie indrazneata” pe care a ordonat-o, in ciuda opozitiei cu care s-a confruntat.

Oficialii de la Damasc au negat ca in complexul bombardat se realizau arme nucleare

Sursa: Hotnews


Su-33 cu P800

Sursa: Defense Update

De vreo câteva zile una dintre ştirile care au apărut pe mai toate siteurile şi blogurile militare, la mine a stat în coada de aşteptare, şi-i chiar importantă prin ceea ce reprezintă: ruşii nu iau în seamă protestele şi vor vinde rachete P 800 Yakhont către Siria. Nu-i a bună, pentru unii…

Dintre articolele întâlnite, cel de astăzi din Defense Update îmi pare mai potrivit pentru o haltă pe marginea lui. În titlu sună aşa: „How serious is the P800 Yakhont threat? Does it has a destabilizing effect on the Middle East?” şi deja m-a făcut să mă întreb – ce să destabilizeze pe acolo? Să mă explic: păi era vreun echilibru stabil?

Articolul:

Aşteptata sosire în Siria a rachetelor supersonice anti-navă P800 Yakhont, este considerat ca primul gest serios al Siriei de a provoca în mod direct Marina Israeliană începând din 1973, când Marina Israeliană a scufundat cinci nave siriene în primul angajament naval cu nave purtătoare de rachete, cunoscut ca „Battle of Latakia”. Patru decenii mai târziu, P800 Yakhont este mult superioară rachetelor Styx care nu au asigurat victoria Marinei Siriene. Mai mult ca racheta ruso-indiană Brahmos, Moskit şi Supersonic Alpha, Yakhont are capabilitatea de a lovi ţinta cu o viteză supersonică, zburând la joasă altitudine şi lăsând apărătorului mult mai puţin timp de reacţie.

Sistemele AEGIS şi asemănătoare, utilizate la bordul U.S. Navy şi a multor state N.A.T.O., sistemul european PAAMS al Royal Navy şi a marinelor Franţei şi Italiei, împreună cu sistemul israelian Barak 8 de apărare antiaeriană a navelor, sunt proiectate pentru înfruntarea unei asemenea provocări. De asemenea şi sistemul israelian „Magic Wand” cuprinzând interceptorul de rachete Stunner, capabil să contracareze ameninţările de tip suprafaţă-suprafaţă sau navă-suprafaţă. Însă, majoritatea navelor mici sunt echipate doar cu sisteme „point defense” anti-rachetă ce nu au fost proiectate să dea un răspuns efectiv atacurilor de mare viteză, mai ales când acestea sunt sub forma unor salve de câte două sau patru rachete.

Raza de acţiune a rachetelor Yakhont

Elementele de sub umbrela riscului se situează în primul rând la o distanţă de 300 de kilometri de bazele navale siriene din Marea Mediterană de la Tartus şi Latakia. Distanţa la care rachetele Yakhont pot fi programate să înceapă scăderea plafonului de zbor modifică raza de acţiune la 120 pentru un zbor în întregime la joasă altitudine, sau la 300 de kilometri pentru un zbor mediu-înalt urmat de apropierea faţă de ţintă, la joasă înălţime.

În timp ce unele Marine pot evita această zonă de pericol, pentru Israel, raza lungă a P800 reprezintă un risc chiar şi pentru baza principală de la Haifa, locaţie deja compromisă de rachetele libanezilor trase în perioada războiului din 2006.  Cea de-a doua bază navală a Israelului, Ashdod, poate fi ţintită din locaţii de pe teritoriul din sudul Siriei. Mai mult, ţintind navele israeliene de patrulare aflate în apele internaţionale din largul coastei libaneze, P800 poate fi lansată vertical de pe teritoriul Siriei sau Libanului, trasă de după munţii libanezi, evitând detectarea dinspre mare şi astfel minimizând alarmarea timpurie a ţintelor. În acest caz, Israelul ar trebui sa accelereze dezvoltarea şi implementarea sistemelor Barak-8 şi Magic Wand. Un alt risc pentru Marinele care operează în regiunea Golfului Persic îl reprezintă scurgerile de tehnologie, aceste rachete putând ajunge ăn mîinile Iranului, ceea ce ar însemna accelerare introducerii de arme la fel de periculoase în arsenalul Teheranului.

Deocamdată este neclar ce platformă a Marinei Siriene va fi echipată cu noua armă. Yakhont poate fi montată pe nave relativ mici, începând de la corvete. Poate de asemenea fi utilizată de pe instalaţii aflate pe sol, sau pe platforme aeriene. Însă, chiar şi cu aceste arme în mîini, Siria nu le poate folosi efectiv pentru că nu dispune de sisteme pentru ţintirea rachetelor dincolo de orizont, nedispunând de avioane de patrulare maritimă, aparate de zbor fără pilot, sau de atac capabile să folosească Yakhont. De asemenea, sirienii nu posedă capacitătţi de detectare, urmărire şi desemnare a ţintelor pentru asemenea raze de acţiune, pentru că până în prezent nu au avut în dotare arme capabile să acţioneze la aşa distanţe.

Dacă Siria plănuieşte în mod serios să obţină nivelul operaţional maxim al acestor rachete, va trebui să se doteze cu UAV-uri, avioane de patrulare maritimă (Be-200 sau Il-38). De asemenea, pot opta pentru up-gradarea avioanelor Suhoi Su-24MK Fencer D pentru îndeplinirea misiunilor de atac maritim. Mai ameninţător ar fi combinaţia dintre Su-27/Su-30 şi P800, combinaţie pe care Rusia o are sub forma versiunii navalizate Onyx a P800 împreună cu avioanele Su-33 de pe portavionul Admiral Kuzneţov. Ştiindu-se în raza rachetelor P800, Marina Israeliană va pierde definitiv poziţia sa dominantă din Estul Mediteranei, în special de-a lungul coastei Libanului.

Desigur, pentru a ambusca navele israeliene, Siria poate încerca să folosească pentru ţintirea de la distanţă nave comerciale sau pescadoarele ce navigă în estul Mediteranei, sau submarine furnizate de către Iran (Siria nu deţine în prezent submarine, după ce a pensionat în urmă cu şase ani cele trei nave din clasa Romeo).

Sursa: Defense Update

În concluzie, după acest articol, realizăm că Siria va dispune de unghii mai ascuţite, foarte letale, dar încă are braţele scurte. Chiar mai rău pentru ei, din momentul în care sistemele P800 vor fi implementate pe uscat, sau nave, va mai dura ceva timp până ca ele să poată fi operaţionale chiar şi în limita posibilităţilor actuale de ţintire. Cred că abia peste câţiva ani vor şti să se joace cu ele aşa cum trebuie, timp în care sistemele defensive israeliene şi ale aliaţilor săi vor mai evolua un pic. Însă, războiul nu se câştigă în luptă dreaptă, iar folosirea noilor arme în cadrul unui atac surpriză chiar şi în rază limitată, poate fi fatal Marinei Israelului.


Am început titlul cu „cică” pentru că înclin să cred acum, după alte câteva experienţe, că acest articol face parte din campania de dezinformare şi manipulare. Am mai văzut noi din astea…

Iranul a trimis Siriei sisteme radar sofisticate, care pot ameninţa abilitatea Israelului de a lansa atacuri surpriză împotriva obiectivelor iraniene implicate în producţia de armament nuclear, au declarat oficiali israelieni şi americani.

Radarele în cauză sporesc capacităţile defensive ale Siriei prin furnizarea de alarmare timpurie asupra zborurilor israeliene. De asemenea, de noile radare benecifiază şi gruparea Hezbollah sprijinită di umbră de către Iran şi Siria.

Transferul, ce a avut loc la jumătatea anului 2009, a fost raportat în ultimile luni de către doi oficiali israelieni, doi americani şi de o sursă din spionajul Occidental, fiind confirmată săptămâna trecută de către Armata Israeliană. Deşi nu au fost identificate prin denumiri, sistemele primite de Siria au fost calificate ca parte dintr-o dramatică creştere în transferul de armament şi o mai bună coordonare între Iran, Siria şi Hezbollah.

Iranul şi Siria au negat că transferul radarelor ar fi avut loc.

Continuarea articolului aici.


Mahmoud Ahmadinejad

Sursa: vimooz.com

Săptămâna trecută, Siria – ţară aliată cu Iranul – a acuzat Isralul de împingerea Orientului Mijlociu către un nou război.

Premierul libanez Saad al-Hariri, într-un interviu difuzat Miercuri, a declarat că avioane israeliene fac zilnic incursiuni în spaţiul aerian libanez, creând o situaţie foarte periculoasă.

„We have reliable information … that the Zionist regime is after finding a way to compensate for its ridiculous defeats from the people of Gaza and Lebanon’s Hezbollah,”

„If the Zionist regime should repeat its mistakes and initiate a military operation, then it must be resisted with full force to put an end to it once and for all.”

i-a spus Ahmadinejad preşedintelui sirian Bashar al-Assad, referindu-se la conflictele din 2006 şi 2009.

Ahmadinejad, care de foarte multe ori a prezis iminenta dispariţie a Israelului, a declarat că Iranul va rămâne de partea Siriei, Libanului şi Palestinei.

Republica Islamică nu recunoaşte Israelul, despre care face referinţă ca fiind regimul Zionist. Israelul vede în programul nuclear al Iranului un pericol existenţial şi nu exclude viitoare acţiuni militare, dacă diplomaţia devine de prisos.

Iranul, al cincilea exportator de petrol brut, declară că va se va răzbuna pentru orice atac asupra amplasamentelor sale nucleare, despre care afirmă că sunt parte a unui program civil pentru furnizare de energie electrică.

Într-o declaraţie dată luna trecută, primul ministru israelian Benjamin Netanyahu a spus că Israelul nu planifică nici un atac împotriva Libanului, de unde luptătorii Hezbollah au lansat circa patru mii de rachete în războiul de 34 de zile din 2006.

Ministrul israelian de externe, Avigdor Lieberman, răspunzând acuzaţiilor Siriei din săptămâna trecută, a spus că Damascul va fi învins, iar Assad va pierde puterea în oricare viitor conflict. Ceva mai târziu, Netanyahu a reasigurat Siria că Israelul… caută pacea.

Sursa: Reuters