În galeria foto de mai la vale, câteva imagini cu pensionarea bătrânelor „55”-uri din insula Kunashir – arhipelagul Kurile.

În locul acestora, vor sosi tancuri T-80BV.

Enjoy:

Sursa: Siberian Shapran


Astazi, 1 august, este ziua tanchistilor din armata romana. Acest articol este dedicat in cinstea tuturor celor care au servit aceasta arma, pe timp de razboi sau pace.

România a fost printre primele ţări din sud-estul Europei cu unitati blindate dedicate. Data constituirii primului batalion de tancuri sau care de lupta a fost 1 august 1919, unitatea avand garnizoana in Mihai Bravu. Încă din primăvara anului 1919, Ministerul de Război îşi propusese să înfiinţeze atât o şcoală, cât şi un batalion de care de luptă, lucru consfinţit de contractul încheiat de guvernul român cu cel francez.
La 1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr. 5488 din 25 decembrie 1920 s-a trecut la înfiinţarea primei unităţi de tancuri din armata română, prin transformarea Batalionului Carele de Luptă în Regimentul Carelor de Luptă. Garnizoana noii unităţi a fost stabilită în oraşul Târgovişte. În anii 1936 şi 1937 regimentul a fost dotat cu noi maşini de luptă moderne, importate din Cehoslovacia. Ca urmare a sporirii numărului de tancuri, în organica regimentului a apărut şi cel de-al treilea batalion, atât acesta cât şi celelalte primind denumiri în raport cu materialul din dotare şi anume; Batalionul 1 Care de Luptă „Renault”, Batalionul 2 Care de Luptă „R2” (România 2) şi Batalionul 3 Care de Luptă „R2”, carele de luptă R.2 erau fabricate în uzinele Skoda din Cehoslovacia.
Evoluţia structurilor de organizare, acumulările şi transformările calitative care au loc în cei 20 de ani de existenţă a armei şi noile realităţi politico-militare europene au determinat factorii de decizie ai conducerii militare superioare a ţării să aprecieze că sunt condiţii că se impune înfiinţarea unor noi formaţiuni de care de luptă în armata română. Evaluările făcute aveau la bază, pe de o parte, posibilitatea economico-financiară a statului român în perioada 1930-1940, precum şi un plan de reorganizare a armatei întocmit odată cu numirea generalului Ion Antonescu în funcţie de şef al Marelui Stat Major, la 1 decembrie 1933. O primă încercare de a dezvolta arma tancuri în armata română s-a făcut prin „legea cu privire la stabilirea cadrelor şi efectivelor armatei”, raport din 1932, iar apoi, la 20 aprilie 1934, când Ion Antonescu semna raportul ce însoţea „Instrucţiunile pentru motorizarea armatei”, document de o excepţională valoare pentru crearea unor noi unităţi şi mari unităţi de care de luptă în armata română şi înzestrarea lor cu tehnică de luptă modernă. Prin aplicarea noii legi urma să se înfiinţeze încă patru noi regimente de care de luptă. În realitate însă, a fost înfiinţat doar Regimentul 2 Care de Luptă, la 1 noiembrie 1939, cu garnizoana la Târgu Mureş.
Dezvoltarea greoaie a tancurilor ca armă în Armata României Mari a avut atât cauze economice cât şi dispunerea între adepţii liniei conservatoare, susţinători frecvenţi ai menţinerii vechilor structuri organizatorice ale armatei, şi cei ai reformelor şi înnoirilor, reprezentaţi, din păcate, destul de firav în Consiliul Superior al Armatei. Un exemplu în acest sens este acela al şedinţei Consiliului din 30 septembrie 1938 când, deşi problema în discuţie era aceea a accelerării noţiunii de motorizare a armatei române, au fost şi persoane care au susţinut cu tărie menţinerea vechilor structuri şi a genurilor de arme tradiţionale, aşa cum fuseseră ele organizate şi înzestrate într-o perioadă istorică deja depăşită.
În timpul campaniei din 1941, trupele de blindate au acţionat conform doctrinei germane, ca unite de şoc, înregistrând succese semnificative în luptele pentru eliberarea Basarabiei. După ce au fost subordonată Armatei 4 română şi angajată în operaţia de cucerire a Odesei, trupele de tancuri au fost folosite pe subunităţi, în sprijinul trupelor de infanterie. Deoarece militarii români nu erau instruiţi în acest tip de luptă, deseori tancurile au rămas fără sprijin apropiat, fapt ce a dat posibilitatea vânătorilor de tancuri sovietici să acţioneze nestânjenit. Ca urmare, trupele au suferit pierderi importante în materiale, ceea ce au diminuat semnificativ capacitatea de luptă.
Cu puţin înainte de bătălia de la Stalingrad la fiecare batalion de tancuri a fost creată câte o companie de care de luptă mijlocii formată din câte 11 tancuri T-3 şi T-4.
Odată cu sporirea numărului de subunităţi şi efective şi organizarea de noi unităţi, începând cu 26 aprilie 1944, Divizia 1 blindată este numită Divizia 1 blindată ”ROMÂNIA MARE”.
Situaţiile cele mai grele cu care s-au confruntat tanchiştii români au fost la Stalingrad, unde Divizia 1 blindată a fost efectiv decimată şi în timpul luptelor defensive din Moldova desfăşurate între 19 – 23 august 1944. După încetarea stării de război cu U.R.S.S. divizia a primit ordin să se retragă spre sud, însă, la fel ca multe alte unităţi militare româneşti, ea a fost capturată aproape în întregime de trupele sovietice în intervalul dintre 24 august- 1 septembrie.
După înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947, procesul de transformare a armatei române, început chiar de la 23 august 1944, a intrat într-o nouă fază. Din păcate, timp de aproape un deceniu, evoluţia armatei a fost marcată strict de directivele venite de la Moscova şi de prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul României. Transformările din interiorul armatei în perioada cuprinsă între începutul anului 1948 şi anul 1968 nu au cuprins numai structurile de conducere existente la nivel central. Ele au fost prezente în întregul organism militar, manifestându-se, în egală măsură, şi în organizarea, înzestrarea şi instruirea trupelor, procese în care dominaseră, timp de aproape un deceniu, concepţiile sovietice. Astfel, numai la unităţile subordonate Comandamentului Trupelor Blindate de Tancuri şi Mecanizate au fost distribuite şi tipărite în anul 1953, de către Marele stat Major, un număr de 895 de broşuri sovietice privind lupta (operaţia) de apărare şi ofensivă a armatei, instrucţiuni generale asupra tancurilor şi a proprietăţilor tehnice şi de luptă etc. Totodată, printr-un referat asupra problemelor în legătură cu organizarea şi funcţionarea Comandamentului de Tancuri, se solicitau diferite materiale pentru pregătirea cadrelor, desfăşurarea instrucţiei şi asigurarea tehnică de specialitate, arătându-se că: „… mai urgent decât toate este însă obţinerea de materiale vechi necesare formării cadrelor pentru învăţarea noului material şi al literaturii sovietice de specialitate (tancuri şi autotunuri)”.
Analizând întreaga perioadă 1945-1989 se poate spune că arma tancuri a cunoscut în armata română o evoluţie pozitivă şi că aceasta a reprezentat, cel puţin până acum, etapa de maximă dezvoltare a trupelor române de tancuri, prin amploarea organizatorică specifică, cantitatea materialului, capacitatea industriei autohtone de apărare de a produce tancuri, baza materială de instrucţie, cheltuielile materiale alocate procesului de instruire a militarilor tanchişti.
Evoluţia postbelică a tancurilor în armata română a stat sub semnul unor determinări de natură obiectivă şi subiectivă, provenind din mediul politic, economic, ideologic şi militar. Dintre acestea se detaşează însă ca însemnătate: înregimentarea mai întâi totală, apoi parţială a doctrinei şi strategiei militare a României la doctrina şi strategia militară a Tratatului de la Varşovia; tendinţele care s-au manifestat pe plan mondial în dezvoltarea armei tancuri; evoluţia economiei româneşti în general şi în special a industriei acesteia; trecerea la producerea de tancuri şi alte blindate, în cadrul creării şi dezvoltării industriei naţionale de apărare; insuficienta încredere a conducerii politice a statului român în loialitatea aliaţilor din cadrul Tratatului de la Varşovia; ambiţia politică a conducătorilor ţării, în special după 1965.
Intrarea României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice a culminat din punct de vedere militar cu integrarea ei în blocul Tratatului de la Varşovia, această nouă situaţie având profunde repercusiuni, prin faptul că armata română a trebuit să accepte şi să adere la doctrina şi strategia militară a blocului în care fusese integrată de puterea comunistă. De fapt, la început complet, iar apoi într-o măsură mai mică, doctrina şi strategia militară a întregului bloc comunist nu au reprezentat altceva decât însuşirea în totalitate, fără rezerve, a tezelor şi principiilor doctrinare şi strategice sovietice. Chiar dacă acestea aveau în vedere, la început, între altele, faptul că forma de bază şi principală a acţiunilor militare într-un viitor război va fi ofensiva desfăşurată cu mase mari de tancuri şi cu întrebuinţarea armei nucleare, statele membre ale Tratatului au fost nevoite să le accepte.
Evoluţia tancurilor în armata română a cunoscut însă şi influenţe venite din evoluţia blindatelor pe plan internaţional. Acestea s-au manifestat atât sub aspect cantitativ prin proporţionarea permanentă a numărului de tancuri din înzestrarea armatei în raport cu media numărului de tancuri existente în state de mărime comparabilă, dar, mai ales, prin îmbunătăţirea constantă a calităţii lor, chiar dacă insuficienţa resurselor nu a permis niciodată României să deţină tancuri din ultima generaţie. Practic, poate spune că tancurile au evoluat în armata română pe coordonatele tendinţelor care s-au manifestat permanent în evoluţia armei pe plan mondial. Aici trebuie, neapărat, subliniată capacitatea dovedită a proiectanţilor, inginerilor şi tehnicienilor români de a pune în practică, după 1977, într-un timp scurt, programul românesc de producere a tancurilor, program dezvoltat continuu.
Izolată parţial de celelalte state din blocul comunist după intervenţia acestora în Cehoslovacia, România, sub conducerea sa politică, a trecut la un program de dezvoltare în plan structural, organizatoric şi de înarmare fără precedent, accentul punându-se pe înfiinţarea unor noi mari unităţi mecanizate şi de tancuri pe cele mai expuse direcţii strategice şi pe producerea mijloacelor destinate apărării armate a ţării în industria românească. Primul semnal că statul român nu ar sta cu braţele încrucişate în cazul unei agresiuni a fost dat de conducerea politică a ţării prim măsurile luate în plan militar. În acest sens, printre măsurile luate imediat sau la puţin timp după invadarea Cehoslovaciei a fost şi aceea de a se înfiinţa noi mari unităţi şi unităţi, iar altele să fie redislocate pe principalele direcţii ameninţate în cazul unei agresiuni armate. Procesul a inclus şi înfiinţarea celei de a doua divizii de tancuri a armatei româna, Divizia 57 Tancuri
Momentul de criză din 1968 a declanşat, de asemenea, un proces ambiţios de creare a unei doctrine naţionale de apărare, având drept concept fundamental „apărarea patriei de către întregul popor”. Pentru operaţionalizarea unui asemenea concept strategic, în 1968 a apărut nevoia urgentării creării unei industrii proprii de apărare a României, pentru fabricarea nu numai a armamentului uşor de infanterie, ci şi a tunurilor pentru artilerie, a tancurilor, transportoarelor blindate, avioanelor şi elicopterelor, precum şi a muniţiei aferente.
Concomitent cu începerea producţiei în serie a tancului românesc, la sfârşitul anilor ”70 şi începutul anilor ”80 România a importat, într-un număr mic, tancul mijlociu T – 72 din Uniunea Sovietică, unul din cele mai performante tancuri din acea perioadă din Europa.
Între anii 1987 şi 1988, într-un timp extrem de scurt, s-a reuşit proiectarea şi realizarea prototipului şi a unei serii mici de 5 bucăţi a tancului românesc TR – 125 (P 125). Acesta îngloba cele mai noi realizări ale experienţei cercetătorilor români şi ale industriei naţionale de apărare aflată în perioada de apogeu. Este demn de remarcat că, pe acest tanc, s-au montat cale mai moderne echipamente care erau în curs de experimentare sau asimilare în fabricaţie de industria românească: tunul calibru 125 mm, mecanismul de încărcare automată a tunului, telemetru laser, calculator balistic, luneta pentru tragerile cu noul tun, noul proiector de tip L – 2, instalaţii de avertizare împotriva iluminării cu laser, cu fascicule electromagnetice, de lansare a grenadelor fumigene şi altele. Totodată, s-a reuşit experimentarea şi asimilarea noilor tipuri de muniţie pentru tun, lansatoare de grenade fumigene etc.
Procesul de reformă a organismului militar al României declanşat după anul 1990 a avut consecinţe multiple asupra evoluţiei armei tancuri în armata noastră, nota dominantă a acestora fiind diminuarea rolului tancurilor, sub influenţa tendinţelor în materie de organizare şi înzestrare a trupelor, care se manifestă în cele mai dezvoltate armate ale lumii.

Sursa: MAPN

R-2

Renault FT-17

Panzer III sau T-3

Panzer IV/T-4

R-35

T-38

R-1

T-26

T-34

TACAM T-60

Maresal

TACAM R-2

T-55

TR-580/TM-800

T-72

TR-125

TR-85

TR-85M1

🙂 La multi ani!


TR-85M1

Inca odata ma loveste amocul si-mi curge bors din nas de draci. De ce si cum? Pai….mai demultisor mi-a cazut un ochi, si nu ala de sticla, pe raportul mai mult sau mai putin oficial intocmit pentru finante referitor la exporturile permanente de armament romanesc. Asa, intamplator. Si ce sa vad acolo? Suntem buni de mizilicuri, adica livram constant munitie pentru arme individuale, ceva piese de vehicule blindate si elicoptere, casti, veste anti-glont, celebrele AKM-uri si PSL-uri, plus alte mizilicuri.

Apoi, vin vecinii nostri pe care Ria ii umfla raportand vanzari de armament in 2010 de aproape un miliard de dolari. Bre, ce mama dracului au vandut astia de atatia bani?

Pai nu cine stie ce chestii, sigur nu sofistcareli. Exporturile lor s-au dus in special in Africa, acolo unde triburile sunt dornice sa dea sulitele pe tancuri si avioane. De exemplu, Sudan si RD Congo au cumparat cam 250 de tancuri T-55 si T-72. T-55-uri avem si noi iar T-72-urile vandute de ucrainieni, din prima generatie, ar fi batute la cur de TR-85, ca sa nu mai vorbim de M1.

Sudan, o republica africana mai agitata din fire, a mai cumparat MLRS-uri Grad, obuziere auto-propulsate 2S1 Gvozdika si 1S3 Akatsia, mortiere de 82-mm si vreo 10000 de AK-47. Da si noi avem d-astea!!!!!

Ucrainienii, care in alti ani au prins livrari si mai serioase, au trimis si cate-o mostra de tehnologie spre vest, ca de exemplu ceva T-80-uri catre SUA, Frantsa si UK, si ceva sisteme de rachete aer-aer pentru Mig-uri. Evident, in scop stiintific.


Black Eagle

Rusii au traditie in tancuri. Le fac simple, eficiente, rezistente, potrivite pentru strategia lor (pe ei, pe mama lor) si in numar mare. Dar, din pleiada de tancuri celebre, care a debutat cu faimosul T-34, rusii au dat si rateuri. Pentru ca, la un moment dat, chiar ei s-au prins ca hoardele de T-55/T-62/T-62/T-72/T-80 care terorizau Vestul erau mult in urma reputatiei pe care si-o castigasera, fara a intra in lupta. Iar atunci cand au facut-o, s-a ales praful si pulberea de tot. Rand pe rand, tancurile sovietice au fost umilite de tancurile vestice, Centurion, Challeger sau M1A1 Abrams facand instructie cu ele. Ca sa fim cinstiti, echipajele erau din alte neamuri.
Asa ca, in cautarea super-tancului viitorului, rusii au trecut la „obiecte”, acestea fiind menite sa inlocuiasca cel mai modern tanc al rusilor, singurul post-sovietci, T-90 sau super-T-72-ul.

Obiect 640 „Black Eagle”

Producator: Transmash, uzina Omsk, 1994-2000
Greutate: 48 tone
Echipaj: 3, protejat intr-o capsula interna, protectie CBRN
Motor: turbina pe gaz, 1200/1500 cp Diesel
Viteza maxima pe sosea: 75 km/h
Viteza maxima teren accidentat: 50 km/h
Tun: 125 mm 2A46M/152 mm, capacitate ATGM, incarcator automat, sistem de ochire laser, electronica de ultima generatie
Munitie: 36 proiectile
Armament auxiliar: 7.62 mm coaxial, 12.7 mm Kord AA
Sisteme de protectie: Shtora-1, Drodz-2
Armura: Kaktus
Stadiu: prototip. Proiectul a fost anulat din cauza lui T-80 care s-a comportat discutabil in razboiul din Cecenia. In plus, finantarea a depasit previziunile initiale.

Obiectul 195 „T-95”
Poate cea mai cunoscuta tentativa de MBT rusesc de ultima generatie, despre el am tot vorbit.

Producator: Uralvagonzavod UVZ, fabrica Nizny Tagil, 1998-2009
Greutate: 50 tone
Echipaj: 3, protejat intr-o capsula interna, protectie CBRN
Motor: turbina pe gaz, 1500/2000 cp Diesel
Viteza maxima pe sosea: 100 km/h
Viteza maxima teren accidentat: 50 km/h
Tun: 152 mm, capacitate ATGM, incarcator automat, sistem de ochire laser, electronica de ultima generatie
Munitie: 36 proiectile
Armament auxiliar: 7,62 mm automat, controlat de la distanta
Sisteme de protectie: Shtora-1, Drodz-2/Arena
Armura: Relikt
Stadiu: rusii l-au tinut in teste vreo 6 ani, acum il tin la naftalina, abandonand, se pare, ideea anul trecut.

Obiectul 230

Producator: OAO „Spetzmash”, uzina din Leningrad, 1988-1992
Greutate: 50 tone
Echipaj: 2, protejat de capsula interna
Motor: turbina pe gaz, 1800 cp, suspensie hidropneumatica
Viteza maxima pe sosea: 95 km/h
Viteza maxima teren accidentat: 60 km/h
Tun: 152 mm, capacitate ATGM, incarcator automat
Munitie: 30 proiectile
Armament auxiliar: 7,62 mm
Stadiu: un prototip a fost testat in 1992, lipsa de fonduri a oprit continuarea proiectului

Obiect 477 „Molot”-FST-2

Producator: Kharkov KB, uzina Kharkov, 1981-1990
Greutate: 50 tone
Echipaj: 3
Motor: 1500 cp
Viteza maxima pe sosea: 75 km/h
Viteza maxima teren accidentat: 50 km/h
Tun: 152 mm 2A83
Munitie: 34 proiectile
Armament auxiliar: 7,62 mm
Sisteme de protectie: Shtora-1, Arena
Stadiu: caderea URSS a insemnat caderea obiectului


Debutam in forta cu noua rubrica Versus care se va tine saptamana asta duminica, din lipsa unei zile stabilite (a se citi pana il gasesc pe conul Iulica ca ne intoarcem la Bruzli vs Vandam-urile lui).

Ce am ales? Pai, tancul nostru cel de toate zilele, TR-85M1, laudat ca fiind cel mai bun tanc mediu din lume (lol) se va lua la tranta cu niste frati, toti tragandu-se din eterna mama T-55, dar din alti tati. Sa inceapa corida!

TR-85M1

TR-85M1, poza din arhiva proprie

Tara producatoare: Romania, ROMARM
Stramos: T-55
Caracteristici:
– armura de 580 de mm standard, fara armrura reactiva sau alte chestii suplimentare, poate doar protectia laterala
– greutat: 50 tone
tun de 100 de mm A-308, bazat pe modelul anti-tanc M77 facut de Arsenal Resita, cu bataie pana la 4000 de metri (zice el) si 41 de proiectile la bord, rata de tragere 4-7 proiectile, sistem de ochire Ciclop M, stabilizator EADS, sistem de identificare imagistica SAGEM MATIS
– armament secundar, 2 mitraliere: 7,62 mm coaxial PKT si 12,7 mm DShK AA
– motor 8VS-A2T2M 8 cilindri, 860 cp, 17,2 cp/t, viteza maxima 60 de km pe sosea
– 93 de unitati active
– operator: Fortele Terestre Romane, fara experienta operationala

T-55 AGM (Ucraina) T-55M8A2 Tifon 2 (Peru)

Arhiva Resboiu e plina de tancuri

Sursa: Global

Biroul Morozov din Harkov (ala cu Oplot-ul) a avut treaba. Asa a iesit minunatia asta exportata cica si in Peru.

Tara producatoare: Ucraina, KMDB (ala cu T-34)
Stramos: T-54/T-55
Caracteristici:
– armura de 500 de mm, protectie pasiva, armura reactiva
– greutat: 54 tone
– tun:125 mm KBM1/ 120 mm KBM2 teava lisa, capacitate ATGM, raza de bataie 5000 m si 30 de proiectile la bord
– armament secundar, 2 mitraliere: KT-12.7 sau NSVT-12.7
– motor diesel, 1050 hp,viteza maxima de 45 km/h pe sosea si 35/h pe camp
– inca in faza de productie, materie prima exista
– operator: in Ucraina e parcat pe dreapta, asteapta reabilitarea in Peru, fara experienta operationala

M-55S

Frumos bata-l norocul

Sursa: Global

Tara producatoare: Slovenia
Stramos: T-55
Caracteristici:
– armura: reactiva
– greutat: 51 tone
– tun: 105 mm, 36 de proiectile la bord
– armament secundar, 2 mitraliere: 7.62 si 12mm
– motor diesel, V 55, 580 KM, viteza maxima 50 km
– 30 de bucati
– operator: Slovenia, fara experienta operationala

Al Zarar

Al bribriz

Sursa: Global

Tara producatorare: Pakistan. Ok, e mai degraba un T-59 chinezesc dar kitul poate fi aplicat si pentru un T-54/55
Stramos: Ok, e mai degraba un Modelul-59 chinezesc dar kitul poate fi aplicat si pentru un T-54/55
Caracteristici:
– armura: compozita, reactiva
– greutat: 37 tone
– tun: 105 mm ghintuit/125 mm lis APFSDS, HE, HEAT, sistem de ochire IFCS
– armament secundar, 2 mitraliere: 7.62 si 12 mm
– motor diesel, 580 cp, 65 km/h
– 400 de bucati
– operator: Pakistan, fara experienta operationala

T-55 Enigma

Sursa: Global

Tara producatorare:Irak
Stramos: T-55/Model-59
Caracteristici:
– armura: segemente suplimentare din beton dispuse pe armura standard grosime mmedie 200 mm
– greutat: 41 tone
– tun: L7 105 mm
– armament secundar, 2 mitraliere: 7.62 si 12 mm
– motor diesel, 850 cp, 45 km/h
– ?
– operator:Irak, atata experienta operationala incat nu mai e niciunul viu. A avut o intalnire neplacuta cu ceva vehicule Bradley la Najaf.

Model-72Z Safir-74

O scrie pe el 74 dar tot 55 este

Sursa: Global

Tara producatorare:Iran
Stramos: T-55/T-54
Caracteristici:
– armura: maxima 203 mm, suplimentar reactiv
– greutat: 36 tone
– tun: M68 105 mm
– armament secundar, 2 mitraliere: 7.62 si 12 mm
– motor diesel, V-46-6 V-12, 780 cp (630 kW), viteza maxima 40 km/h
– operator:Iran, Sudan

Deci, TR-ul nostru, din care nu am ales decat varianta de top, are frati multi. Unii mai frumosi, altii mai urati. Ideea este ca T-55-ul, cu toate copiile sale chinezesti sau rusesti, a reprezentat si inca reprezinta o platforma foarte versatila, usor de upgradat si mult mai ieftina decat un MBT actual occidental sau chiar mai cu o generatie in urma.


Presupusul agresor

Presupusul din alt unghi. A se observa modul in care este atacat

Subiectul a fost atacat de cei de Adevarul in urma cu ceva timp. Eu de-abia am dat de subiect dar mi se pare suficient de interesant pentru a fi dezbatut aici. Mai concret, ei sustin, bazandu-se pe afirmatiile unui expert, si anume colenlul in rezerva Nicolaie Mocanu, fost tanchist, ca tancul din imagini este un TR-580 sau T-77 cum era el cunoscut la export.

Acum, tancul seamana intradevar cu un TR, mai degraba 85 decat 580, ba chiar ceva mai avansat. Imaginile nu sunt foarte clare din pacate si, oricat as fi cotrabait pe net, nu am vazut ceva mai bun. Daca in prima poza, cea indicata si in Adevarul, nu se vede partea inferioara a sasiului, in a doua lucrurile sunt mai clare. Din cate stiu eu, si e posibil sa ma insel, modernizarile romanesti ale T-55-ului au pornit de la premiza de a lungi sasiul prin adaugarea unui galet suplimentar. Asta are tot 5! Colonelul mentionat mai sus spune ca varianta de export ar fi avut 5 galeti, fata de cei 6 ai modelului fotografiat de mine si Iulica la Muzeul Militar. Pare confuzant si sincer nu ma incalzeste faptul ca protectiile laterale si tunul arata ca si cum ar fi fost romanesti.

La capitolul dovezi se mentioneaza exporturile din perioada comunista in care sute de TR-580 au luat calea Irak-ului si, sustin ei, si Siriei, totul via Egipt. Cu toate astea, soarta TR-urilor din dotarea Irakienilor nu a fost pomeninta in niciunul dintre razboaiele din Golf. Nici astea siriene nu au aparut pe nicaieri pana acum iar Wiki (ok, nu cea mai buna sursa) vorbeste de de T-55-uri si atat.

Cu Egiptul ramane legenda aia cu cele 2 tancuri trimise spre testare: unul nu a pornit, celalalt a luat foc cand a tras…..

In concluzie: lady Gogu de la Adevarul loveste din nou (aia cu doboratul de distrugator Moskva) sau au dibuit ceva cu colonelul in rezerva din dotare?


MBT-70 cu stea in frunte

MBT-70 sau KPz 70, asa cum este el cunoscut de nemti, a fost un proiect comun derulat in anii 60 de Germania aia federala si de SUA. De retinut faptul ca respectivul tanc era cu mult peste vremea sa, cam la toate capitolele dar si costurile erau pe masura intr-un final dovedindu-se prea mari.

In anii 60, RFG-ul opera Leopard 1 in timp ce SUA defila cu M60. Ambele erau atente la tancurile sovietice sau din blocul comunisc, in marea lor majoritate T-54/55 dar aparitia T-62-ului era ingrijoratoare. De fapt, Vestul si-a petrecut urmatorii 30 de ani proiectand tancuri din ce in ce mai sofisticate, speriati de T-72 si T-80. Asa ca, au pus-o de-o colaborare si MBT-70 a iesit.

Motorizare

Cu o viteza medie de 70 de km pe ora pe sosea, 70-ul avea mai multe versiuni de motorizare. Americanii mergeau pe un Continental AVCR V-12 diesel cu 1,470 cp in timp ce nemtii au optat pentru un model Daimler Benz de 1,500 cp. Ambele modele consumau in draci datorita greutatii pe care trebuiau sa o sustina dar asigurau si o viteza remarcabila.

Armament

MBT-70 era inarmat cu un tun-lansator de 152 mm, model Xm150 care puntea lansa orice tip de proiectil specifice (HEAT, APFSDS, HE) dar si rachete ghidate Shillelagh cu o raza de actiune de 3 km. Sistemul de ochire era cu laser iar tunul dispunea de incarcare automata atat pentru proiectile cat si pentru rachete.

Armamentul secundar era compus dintr-un tun automat de 20 mm telecomandat si o mitraliera coaxiala de 7,62 mm.

Protectie

Armura era si ea un speciala oferind o protectie maxima contra unui proiectil APDS de 104 tras de la doar 800 m.

Per total tancul s-a dovedit mult mai performant decat M60-ul. Mai rapid, mai bine protejat, mai bine inarmat. Cu toate astea, problemele au aparut aproape imediat in faza de testare iar remedierea lor a costat bani si timp.

Germanii au utilizat sasiul pentru a dezvolta un tanc separat botezat Keiler, inarmat cu un tun de 120 mm. Acesta s-a dovedit a fi mult mai viabil decat XM-150 care a avut probleme serioase cu munitia si sistemul de incarcare automata. Probleme au existat si cu tunul automat de 20 mm care arata bine pe hartie dar foarte prost in timpul utilizarii, rata sa de foc si acuratetea tirului fiind principale neajunsuri.

In plus, MBT-70 avea mari probleme de greutate. Prevazut cu o greutate initiala de 46 de tone, a ajuns rapid la 54, fortand faza de proiect sa regandeasca anumite elemente. Greutatea finala a fost de 50 de tone fiind chiar si asa destul de greu pentru acea vreme, oricum, mult prea greu pentru vehiculele de recuperare si asistenta existente.

Abandonat mai intai de nemti care au decis ca e mai intelept sa se concentreze pe Leopard-ul din dotare, proiectul a fost incheiat si de americani in 1971, dupa mai multe prototipuri construite si multe milioane de dolari papate. Proiectul care initial ar fi trebuit sa coste 80 de milioane ajunsese deja la 330 iar tancul produs ar fi costat 1 milion de dolari bucata enorm pentru aceea perioada. In plus, problemele cauzate de utilizarea unor tehnologii inovatoare dar netestate erau evidente si continue.

MBT-70 a avut insa si parti bune. Proiectul, imposibil pentru acea vreme, a reprezentat totusi baza pentru 2 dintre cele mai puternice MBT-uri din zilele noastre. Germanii au luat deoparte Keiler si au crescut din el, mai ales din motorizare si tunul principal de 120 mm, Leopard-ul 2 iar americanii au deviat fondurile existente si know how-ul capatat in proiectul XM815 aka XM1 aka M1 Abrams.