Ultimul cartus

Olanda ridica inca o data intrebarea aia de baraj: mai sunt tancurile grele de actualitate ca arma dominanta in razboiul terestru? Eu am spus mereu ca „da”, din cauza potentialului acestui vehicul de a transforma razboiul si de a-l purta, in orice conditii, daca este utilizat corect (a se citi nu cum au facut-o rusii in Cecenia).

Olanda si-a retras cele 60 de tancuri Leopard 2A6 din motive financiare, considerand totodata ca este acea arma de care se poate lipsi. Cu o traditie de vreo 90 de ani si utilizare in ultimii ani in misiuni de pace din Yugoslavia, plus prezenta trupelor de cavalerie in Irak si Afganistan, tancul olandez si-a terminat existenta.

Cu ochii in lacrimi, intind o mana nesigura catre bietul Leopard 2A6 visand umed la cateva bucati, macar sa le prind si eu cu telefonul la parada de 1 decembrie. Olandezii, aia de le conduceau, cam plang si ei dar asa e cu criza asta.

Decizia nu este tocmai ilogica si nici prosteasca daca stam sa ne gandim la pozitia Olandei si la structura fortelor sale armate. Ancorata bine in mijlocul NATO, Olanda nu are pradatori naturali cu care sa nu se fi aliat in ultimii 50 de ani si nici vointa expeditionara prea mare. Retragerea tancurilor inseamna renuntarea la un volum impresionant de logistica si axarea pe o forta de reactie rapida inarmata cu blindate precum CV90, care pot lupta intr-o oarecare masura, gratie ATGM-urilor, cu alte tancuri, fara insa a oferi nivelul de protectie al unui tanc pur. Da, strategia si tactica de lupta poate fi adaptata pentru a inlocui lupta cu tancul dar nu vehiculul in sine.

Romania nu poate si nu trebuie sa renunte la tancuri, fie ele si extensii ale batranului T-55. Ca si in cazul Saurului, singurul avantaj al unui tanc national este mentinerea unei platforme de lucru si a unei baze logistice care ar permite, in cazul unui conflict, sporirea fortelor armate mobilizate.

Sursa: Defense Aerospace


Unul dintre putinele exemplare

Astazi, rubrica „Proiecte abandonate” gazduieste un nou proiect romanesc bazat pe materie prima ruseasca. Ca asa era moda, si cam asta era arsenalul. Probabil din cauza asta a si fost abandonat.

Proiectul in cauza poarta numele de P 125 si e cunoscut de masele largi (sau mai restranse) ca MBT-ul romanesc TR-125, Tanc Romanesc cu tun de 125 mm. Cu emfaza s-a decretat ca acesta îngloba cele mai noi realizări ale experienţei cercetătorilor români şi ale industriei naţionale de apărare.

Pe la inceputul anilor ’80, România a importat din Uniunea Sovietică 30 de tancuri T-72. Consiliul Apărării a decis, în baza raportului din 13.10.1972 privind doctrina naţională de apărare, fabricarea unui tanc similar în ţară, adaptat posibilităţilor tehnologice ale industriei de armament din România. La mijlocul anilor 1980 a început proiectarea noului tanc. Au fost realizate aproximativ cinci prototipuri. Wiki e aproximativ mereu, mai ales ca sursele sale vorbesc de 3, 5 sau chiar 10 bucati.

Ok, deci TR-125 este un T-72 customizat local.

Ce avea in plus? Pai, turela şi elementele de încărcare automată au fost proiectate de ICSITEM Bucureşti iar şasiul, cu tot calabalacul din el, a fost opera ACSIT–P 124 din structura F.M.G.S. Bucureşti. Spre deosebire de tancul T-72-ul si variantele, multe, derivate, TR-125 avea şapte galeţi la fiecare şenilă, sasiul fiind astfel extins cu un metru ca sa faca loc motorului de 900 de cai putere 8VSA3 (practic un upgrade al variantei montata pe TR-85-800). Asa a ajuns TR-125 la 50 de tone fata de 41 ale unui T-72 M.

Ce mai avea? Tot ce era de top la momentul ala in industria noastra: tunul calibru 125 mm, stabilizatorul tunului 2E 25M, mecanismul de încărcare automată a tunului, calculator balistic, noul proiector de tip L–2, instalaţii de avertizare împotriva iluminării cu laser pentru lansare a grenadelor fumigene şi a capcanelor termice etc. Totodată, s-a reuşit experimentarea şi asimilarea noilor tipuri de muniţie pentru tun, lansatoare de grenade fumigene etc.

Ok, pe scurt, proiectul TR-125 arata asa:
– greutate 50 t
– echipaj: 3
-tun: 125 mm, teava lisa, cadenta 8 lovituri/minut, 39 de proiectile la bord, sistem de ochire cu stabilizator hidraulic in 2 planuri, telemetru laser integrat si SCF, distanta masurata 200-5000 m, lovitura directa 4000 m
– armament auxialiar: mitraliere 1x 1 x 7,62 mm jumelata (2000 cartuse), 1 AA x 12,7 mm (300 cartuse), lansator de grenade – 6 tuburi 81 mm (20 de proiectile)
-motor: 8 VS A3 diesel, 8 cilindri, 4 timpi, supraalimentat, 900 CP, raport 18,75 cp/t, transmisie hidromecanica, viteza maxima 60 km/h, autonomie 400 km fara rezervoare suplimentare
-blindaj: turela 400 mm stratificat, sasiu 200 mm

Proiectul a fost desfasurat in perioada 87-91 si, la finalizarea testelor, totul a murit. TR-125 nu a fost omologat, fiind tras pe dreapta din motive foarte probabil econmice, preferandu-se axarea pe proiectul TR-85, capacitatea de conversie a T-55-ului fiind destul de ridicata si preferabil de sustinut pentru industria romaneasca. De mentionat si faptul ca datorita deteriorarii relatiilor cu Rusia, T-72-uri suplimentare nu ar fi fost usor de obtinut si, chiar daca ar fi functionat, TR-125 ar fi existat in maxim 20 de exemplare, cu celelalte 10 pastrate probabil pentru canibalizare.

Ideea de a avea un tun de 125 mm mi-a placut chiar daca T-72-ul si-a dovedit de-atunci limitarile in destule razboaie moderne. O intrebare ramane totusi: ar fi fost TR-125 mai bun decat TR-85M1, bineinteles, upgradat in continuare ca si Bizonul?


Pagina de pe Wikipedia a TR-85-ului a fost modificata, la fel si cifra pentru TR-85M1. Sunt ceva mai multe detalii, merita vizualizata. Dar intrebarea ramane: cate modele M1 sunt in dotare? Bine, wiki a mai dat si rateuri, totusi, la ultima numarare erau 56. Acum brusc, au crescut la 93. La mai mare?

PS: Cam toate paginile pentru armia noastra au fost innoite.