Exil

de Iulian Iamandi

Agentul de pază al firmei nu îi dăduse voie să fumeze, interzicându-i chiar să mai deschidă gura. Trecuseră vreo treizeci de minute de aşteptare în secretariatul unde se auzeau numai tastele apăsate de secretara care nici măcar nu îi băgase în seamă de când intraseră în încăpere. Simţea cum pachetul de ţigări îl frige în dreptul buzunarului de la piept al cămăşii de blugi, în dreptul inimii. De plictiseală şi spre a uita pofta de a simţi fumul în plămâni, îşi plimbă privirea prin secretariat, sperând că timpul va trece mai uşor.

Spaţiul alocat aici era imens, de vreo şase ori mai mare decât biroul său, şi foarte relaxat în comparaţie cu aglomeraţia de calculatoare, dulapuri cu servere şi noduri de reţea între care lucra bucurându-se că nu suferea de claustrofobie. Încercă să analizeze decorul dinspre dreapta, ca gest reflex, dar renunţă. În acea parte agentul de paza masiv îl supraveghea postat strategic între el şi uşa prin care ar fi putut încerca să fugă înainte de a fi înfăţişat consiliului, comisiei de disciplină, preşedintelui executiv, sau unui grup de extratereştri — orice îl aştepta dincolo de uşa care dădea în biroul alăturat.

Întoarse capul în partea opusă şi o cercetă pe secretară. De pe degetele ce alergau pe tastatură lipseau bijuteriile cu care se ornau majoritatea femeilor. Lipsea până şi verigheta, avertizarea către cei interesaţi. Era liberă de obligaţii oficiale, probabil divorţată sau neimplicată vreodată într-o căsătorie.

Pe peretele din stânga biroului secretarei şi în faţa lui, se întindea o hartă de mari dimensiuni. Citi cu plăcere „Dobrogea”, numele ţării sale, scris cu litere roşii peste judeţele cu care fusese infiintata — Constanta si Tulcea, dar si deasupra celor ce i se alăturaseră după referendumul de la finalul primului cincinal — Galati, Braila, Ialomita, Calarasi si Giurgiu.

*

Bărbaţi şi femei, cu toţii trecuţi de vârsta pensionării, îl priveau de câteva minute accentuîndu-i starea de disconfort. Nu îndrăzni să ridice privirea decât în momentul în care bărbatul din capul lungii mese de şedinţă i se adresă:

— Tot ce ai descoperit este adevărat, tinere. Şi, ca să îţi umplu lacunele, am să îţi spun — noi suntem grupul Malciuc. Ne-am luat numele după cel al localităţii tulcene unde a fost pus în practică proiectul Delta, la ordinul preşedintelui comunist al prezentului din care provenim. Cunoşti ‘Cele 500 de milioane ale Begumei’? Proiectul a avut la bază această carte…

Amuzat, Pavel răspunse:

— Nu îmi vine să cred că un preşedinte comunist a citit Jules Verne!

Fără să ia în considerare zâmbetul ironic, cel ce părea a fi liderul celor prezenţi îi replică:

— El nu, însă mie mi-au plăcut cărţile respective. Numele meu este Coanda şi aveam influenţă asupra acelui preşedinte, care ar fi făcut orice sacrificii şi investiţii pentru a-şi duce ţara la nivelul celor mai avansate state. Mie mi s-a atribuit conducerea cercetătorilor pe care i-a găzduit Malciucul acela, echivalentul real al oraşului ştiinţei pe care şi l-a imaginat domnul scriitor Verne.

Acceptând bobârnacul, Pavel Racu îşi afişă din nou imaginea de cyberhoţ prins la furat, acum în aşteptarea verdictului.

— Schimbările politice nu ne-au priit însă, aşa că ne-am autoexilat şi acţionăm din această istorie paralelă, în al cărei prezent ne aflăm. Din nefericire, este singurul loc în care intervenţia a dat rezultate bune. Celelalte lumi au probleme, iar scopul nostru nobil — acela de a oferi o viaţă mai buna conaţionalilor paraleli, nu a fost atins datorita faptului că în alte locuri nu am fost atât de conservatori ca şi aici. Cele mai mari probleme le întâmpinăm într-o locaţie unde am intervenit pe vremea lui Cuza şi am legat capitala de mare pe la începutul secolului… De fapt, ai sa vezi ce schimbări s-au făcut. Tinere, am hotărât să te exilăm!

*

Pauza din viaţa lui Pavel Racu se terminase. Nu simţise rematerializarea, însă instinctul îi dicta să se întoarcă cu faţa înspre pupa cargoului.

Acum vedea în sens invers ceea ce văzuse pe când treceau prin portal. Cargoul se rematerializa aşa cum corpul său o făcuse, milimetru cu milimetru, până ce trecu în întregime prin portalul de aici.

Marinarul cu care vorbise înainte de trecere se apropie de el şi îi zise:

— Dacă vrei să ştii, elicea nici măcar nu s-a oprit!

— Cum dracu să nu se oprească? Este ilogic!

Din puţinele cunoştinţe pe care le avea în domeniu, Pavel se gândi la mecanismele care roteau arborele elicei, la motoare şi alimentarea lor cu combustibil. O pauză în alimentare ar fi dus la oprirea acestora, implicit la oprirea elicei care propulsa vaporul. Îi spuse marinarului consideraţiile sale, dar acesta îi zâmbi superior şi îi servi o analogie simplă:

— Da’ ce, ţie ţi-a stat inima şi ţi-a pornit-o cineva aici? Procesul dematerializării şi reversul, se întâmplă dincolo de ceea ce înseamnă timp. Mai precis, ca şi cum timpul ar fi stat pe loc! Vezi? Este numai logica ta, formată numai din ceea ce cunoşteai până acum…

Zâmbetul acela deranjant reveni pe faţa marinarului, aşa că Pavel se îndepărtă de el. Zări semnul ce marca locul pentru fumat şi se îndreptă către grupul de fumători cu aceeaşi destinaţie ca şi a lui. De la câţiva metri le auzi discuţiile aprinse cu subiecte amestecate ceea ce îl făcu să realizeze că a dat peste mercenari, aventurierii recrutaţi pentru rezultatele lor în simulatoarele ce refăceau războaiele trecute. Petrecu alături de ei timpul în care străbătură apele teritoriale până la câteva mile distanţă de portul Constanţa, amuzându-se la glumele lor. Chiar în momentul în care îşi aprindea o noua ţigară, alarma răsună la bordul cargoului şi marinarii începură să alerge în toate direcţiile.

— Ce se întâmplă? întrebară cu toţii, până ce unul din marinari le răspunse:

— Alarmă aeriană! Sau în simulatoare nu aţi auzit până acum sunetul ăsta?

În ambele borduri marinarii dădeau la o parte părţi mobile ale suprastructurii, scoţând la iveala mitraliere antiaeriene cu mai multe ţevi. Dinspre port începură să tragă bateriile antiaeriene grele murdărind cerul cu exploziile proiectilelor lor. La distanţă de barajul artileriei apărură siluetele unor avioane de bombardament. Din fericire ţinta lor era portul şi nu navele din convoi.

— Ale cui sunt avioanele? întrebă unul din mercenari.

De la cea mai apropiată mitralieră, unul din soldaţi răspunse:

— Ruşi, cu siguranţă! Dacă ar fi fost bulgari, ar fi trebuit sa vină din partea opusă…

Şocat, Pavel se întoarse către servanţii mitralierei spre a-i întreba dacă au cumva chef de glume, dar ochii săi se opriră pe una din containerele de pe punte, unde la destinatar scria în româneşte „Polonia”. Deduse ceva ce îl surprinse şi mai mult. Întrebă repede:

— Hei, în ce an suntem aici?

 

Sfârşit


 

 

Timpul fusese rabdator cu el, acum el avea rabdare cu timpul.

Usa ramase deschisa in urma lui si in timp ce parasea cararea pe care o batuse atatia si atatia ani nu simtea nimic. Zapada scartia sub picioare, in timp ce lumina ramanea in spate dar aceasta lipsa a sentimentelor il ingrijora, desi nu in mod deosebit. Cunostea fiecare piatra, fiecare copac pe langa care trecea, asa cum un gospodar isi cunoaste curtea si gradina. Noaptea se lasa din valurile de ceata care se intunecau vazand cu ochii si frigul incepuse sa-si faca simtita prezenta. Fata de alte nopti din cele prea multe petrecute de straja aceasta nu era cu nimic deosebita. Ocoli din obisnuinta capcanele metalice pentru ursi care puteau cu usurinta zdrobi picioarele unui om adult si incepu urcusul spre culme. Garda il privi cu atentie, pandind orice eventuala nemultumire care s-ar putea citi pe fata lui, dar acum era de nepatruns. Imbracat cu cunoscuta lui tinuta de iarna, cu lanturile infasurate pe maini si baioneta la brau fara sa scoata un cuvant se avanta inainte peste culme spre padurea care se intindea nesfarsita in fata lui. Oamenii stiau, sau asa credeau, ca va merge din nou sa asculte urletele lupilor  in padure, dar acum era altfel. Acum alese drumul de nord si porni cu pas hotarat pe el fara sa se uite inapoi.. Sosise vremea sa il vada pe Dan. Zambea, amintindu-si..

(I) 2012 Februarie.

Comandantul unitatii era ingandurat. A doisprezecea-a demisie pe masa lui in termen de cateva saptamani. Simtea ca ceva se intampla, ceva nedeslusit, care in ciuda eforturilor lui reusea sa ramana ascuns. Asa ceva era de neconceput. Veterani ai conflictelor din Irak si Afgaistan isi dadeau demisia unul dupa altul. In tacere, motivul invocat..”am simtit nevoiea de o schimbare in viata” se repeta ..neschimbat. In rest doar formulele obisuite de politete: in nadejdea unei rezolvari favorabile, cu stima, al dvs, cu stima, cu respect.. Usa se deschise si intra unul dintre ei. Parea deosebit de toti ceilalti din jurul lui. Ceva in tinuta, in modul cum se misca dadea impresia de determinare, de pacea de dupa o lupta interioara. Omul parea realmente ca pluteste cu gesturi controlate cu grija, miscari lente si atent studiate.

–        Sa traiti domnule comandant! zise pe o voce incolora

–        Ia loc te rog.

Modul cum se aseaza pe scaun este lin, ca o adiere. Uniforma absolut impecabila, ca si scoasa din cutie. Ceva sigur nu era in ordine si in sinea lui se gandea sa ceara niste analize aleatoare prin unitate. Doar n-or fi trecut pe prafuri…sau ierburi mai stii?

–        Poti sa imi dai mai multe argumente pentru aceasta schimbare ? Poate armata face ceva pentru tine? Poate ai nevoie doar de un concediu prelungit ca sa iti mai pui gandurile in ordine.

–        Imi pare rau, decizia am luat-o deja.

Privirea ferma, contact vizual,  atitudinea, toate spuneau ca omul este hotarat in alegerea lui

–        Ti-ai gasit un loc de munca ?

–        Nici eu nu stiu inca sigur dar nu mai are importanta acum.

–        Sunt uimit, cum sa nu aiba importanta? Era consternat. Astia-s dusi de-acasa cu siguranta. Oare sa fie afectati de cele prin care au trecut?

–        Va rog sa ma credeti, dar chiar nu mai conteaza…si va rog sa imi respectati decizia.

–        Prea bine, iti doresc o zi buna si succes in ce vei intreprinde in viitor. Daca ai nevoie de o caracterizare, nu ezita sa o ceri.

–        Sa traiti!

Privindu-l cum pleaca, grija cu care prinde clanta si trage usa dupa el avu o idee sa.. dar, nu avea nici o relevanta asa ca puse mana pe urmatoarea foaie care era la rand…

Aceasta era o informare de la contrainformatii in care se aduce la cunostinta  ca o parte din cei dintre sergentii angajati discuta despre “un nou inceput” Acesta e un proiect al unui ONG prin care se porneste o o noua localitate de la zero. Cu cativa fermieri, un fierar, un cabinet medical primar, dar fara interventia statului etc. Nimic interesant, sate au fost si inainte si dupa asta asa ca lua umatoarea foaie.. Oh, cat putea sa urasca birocratia asta..

(II) 2022 Februarie..

Locotenent-colonelul statea de veghe. Stelele straluceau in toate culorile posibile, privelistea era minunata, hipnotica. Ceilalti din pluton dormeau, careva dintre ei vorbind in somn. Erau franti de oboseala si infometati, dar cu mainile  pe arme gata sa se trezeasca cu lupii printre ei.. Atacurile lupilor continuau neincetat cu toate eforturile lor de ai respinge. Cum cadea unul ceilati treceau peste si se avintau inainte. Stateau culcati la vedere si asteptau momentele in care flacarile scadeau sau nu erau priviti ca sa se lanseze in atacuri. Lupii morti sau raniti erau mancati imediat de ceilalti. Aici era speranta, la un moment dat tot se vor satura si vor pleca.  Lemnul arbaletei lustruit de atata folosire, fara a fi vreodata tratat cum trebuie ii amintea de patul de plastic si otel care il avea arma odata. Il zdrobise in fata unui lup care ii sarise la gat. Abia supravietuise atunci.. Nici acum situatia nu era roz. Doi “alpha male’ omorasera deja si tot nimic. Curand vor ramane fara munitie. Sagetile s-au terminat de mult. Kalashnikov a facut o treaba extraordinara, dupa atatia amar de ani tot erau functionale. Fiecare glont era mangaiat cu ceva aproape de dragoste, erau atat de rare si pretioase. Si mai erau de neoprit. Puneau cate 2-3 lupi odata jos. Totul e momentul in care sa tragi, sa fie lupii unul dupa altul. Si bineinteles ca nu veneau asa. Asa ca trebuiau fie flancati, fie omorati cu altceva. Adica cu baioneta, levierul sau cu mainile goale. Deja devenise o rutina..mana intinsa in fata si usor lasata jos, lupul care sare si musca..lovitura cu cantul palmei peste baza botului intre ochi sau baioneta infipta in gat.. Inventia lanturilor infasurate pe maini duse la asta. Nu-si aducea aminte de cine venise cu ideea. La inceput purtau si zgarzi ca si cainii. Apoi se obisnuisera sa momeasca lupii cu mainile. Cadeau la sigur in capcana. Scrasnetul dintilor pe zalele lanturilor si haraitul lupilor erau o oroare de care s-ar fi lipsit in orice moment.

(III) 2028 Februarie, Acasa..

Caldura se inalta din soba metalica. Privirea incetosata se fixa cu incapatanare asupra licaririlor tot mai palide a focului in timp ce simtea toate fibrele din el cum tremura. Trecuse razant pe langa moarte. Isi promisese de atea ori ca va fi pentru ultima oara dar totusi..foamea..deja nu mai gandea limpede. Trebuie sa plece din nou. Camara era goala; capcanele fusesera goale sau rupte, lemnele le terminase. La fel si mobila, si orice mai era combustibil. Groaznica iarna, groaznica singuratatea. Sa fii ultimul..sa nu fie dupa tine cine sa stinga lumina. Deznadejdea i se strecura in suflet, lacrimile curgeau pe obrajii stalciti de frig si foame. Urletele se auzeau de afara, scrasnitul unghiilor pe metalul usii .Nu mai e mult si se va reintalni cu trupa, vor fi din nou impreuna asa cum fusesera pe malul Tibrului, in desertul afgan sau malurile Somesului. Va da mana cu sergentul Dan cel chel si mereu posomorat. Nu-i gasisera niciodata capul, nu ramasese oricum mare lucru din el, dar gandul la moaca lui il facu sa zambeasca printre lacrimi. Poate omul avea o premonitie, mai stii? Se gandea ca ar fi poate mai usor sa iasa pur si simplu afara si sa astepte. Frigul si lupii vor rezolva rapid ultimul om ramas in viata de pe o raza de sute de km. Tentatia de a termina odata era mare dar..el era un luptator. Nu orice luptator, era COMANDANTUL. Drapelul de lupta era inca infasurat in jurul lui pe sub tinuta de iarna. Cu evidentele gauri de la muscaturile lupilor si petele de sange. Zambi amar gandindu-se de cate ori o peticise ori a cusut-o. Dar de cate ori s-a cusut singur..dupa ce nu a mai fost cine sa-i coasa ranile sau pe cine sa coasa… zilele petrecute delirand de la febra..slabiciunea care il impingea la somn de fiecare data..

Decizia veni pe neasteptate. Va fi in lupta, asa trebuie sa fie, iar onoarea soldatilor, nu a soldatilor ci a camarazilor  trebuie aparata pana la capat. Lua drugul de fier, baioneta si isi infasura lanturile pe maini. Va fi  pentru ultima oara, fiindca fara hrana si caldura in catava ore oricum va fi alaturi de camarazi. Asta conteaza, sa nu-i dezamageasca, sa faca spectacol pentru ei. Impreuna vor rade si isi vor aminti de moartea fiecaruia, a lui va fi in lupta, ca a unui adevarat luptator.

Deschise hotarat usa si iesi furtunos hotarat sa ia cati poate cu el. Dar afara il astepta  linistea. Vantul se potolise si lupii nu erau nicaieri. Era descumpanit, lupii nu se lasa pagubasi niciodata, si el o stia mai bine ca oricine. Apoi vazu miscarea, naluci albe care alunecau peste zapada pana in genunchi cu o gratie cum nu mai vazuse de mult. Avu nevoie de cateva secunde ca sa priceapa ce vedea. Erau ..oameni. Si erau in tinuta de camuflaj de iarna pe shiuri. Inima o lua razna, lacrimile care le crezu secate pornira din nou. O lua la fuga prin zapada spre ei, se opri in fata primului tremurand de emotie, foame si frig mai putin decat de emotie. Era prima fiinta umana pe care o vedea de 2 ani de zile.

–        Buna…domnule….comandant?

–        aa..a stii cine sunt?

–        Bineinteles. Dar dumneavoastra nu ma recunoasteti ? Am fost in unitate la dumneavoastra, am fost sub comanda dumneavoastra in…..

Comandantul se prabusise de epuizare, cantarea 50 de kg, pierdea sange pe ici pe colo, dar era cu lanturile infasurate pe maini si cu fier ascutit legat de mana dreapta. Restul erau detalii…

(IV)           Ironia sortii

Primele zile erau de necrezut. Caldura, protectie, mancare, bandaje curate.. inca se intreba daca asa arata raiul. Totusi urletele lupilor ii aminteau ca nu e asa. Era in siguranta. Inca nu putea sa creada, oameni de-ai lui se hotarara sa o ia de la capat la tara, au format o comunitate mica care a supravietuit, care a stiut sa exploateze atuurile pe care le-a avut, si mai mult de atat, sa prospere. Aveau alimente, aveau zone de vanatoare, aveau rute de cercetare unde strangeau ce civilizatia lasase in urma si mai putea fi folosit dar cel mai incredibil era ca aveau o fosta mina de sare in care au dezvoltat o intreaga societate.  Sarea le pastra sistemul respirator sanatos, vindeca ranile, era pretutindeni. In pamant era cald, fata de suprafata. Cineva aruncase in acea mina cateva sute de butoaie de metal cu ulei ars. Ilegal evident, dar acel ulei a ars din nou in sobe de caramida si lut, dand caldura, dand viata. In pamant la fel ca ca acum 25.000 de ani, acolo am ajuns gandi el. Luptandu-ne cu lupii si mancand radacini scoase din solul inghetat. Afara un mic generator eolian “homemade” impingea cateva sute de wati in baterii de masina cu termenul de garantie depasit de douazeci de ani ce dadeau lumina si putina electricitate necesara supravietuirii. Ce diferenta fata de festilele de seu…aici inca exista lumina electrica