Bre, poze de anul asta n-avem inca…
Pana atunci, delectati-va cu cateva poze din 2008… 😀
Ne vedem maine pe baricade, care veniti…. care nu, vom face pozeeeee 😀

30 Garda si Protocol

..si Jandarmeria

TAB-uri si Drapel

MLI-uri

...si TR-uri 85M1


Revenim cu eterna intrebare care pare de raspuns: cati Bizoni opereaza pe pamanturile patriei sub atenta obladuire a armatei romane? Daca acum ceva vreme vorbeam de 93, iata ca aceeasi sursa (discutabil) zice ca ar fi doar 54. Restul, adica vreo 249 (numar fix, fara rest) ar fi doar la standard TR-85, adica fara cozmetizarile prezentate la fiecare parada de 1 decembrie, la brat cu Piranha, Gepard si ce mai tine armia noastra prin cazarmi.


Astazi, 1 august, este ziua tanchistilor din armata romana. Acest articol este dedicat in cinstea tuturor celor care au servit aceasta arma, pe timp de razboi sau pace.

România a fost printre primele ţări din sud-estul Europei cu unitati blindate dedicate. Data constituirii primului batalion de tancuri sau care de lupta a fost 1 august 1919, unitatea avand garnizoana in Mihai Bravu. Încă din primăvara anului 1919, Ministerul de Război îşi propusese să înfiinţeze atât o şcoală, cât şi un batalion de care de luptă, lucru consfinţit de contractul încheiat de guvernul român cu cel francez.
La 1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr. 5488 din 25 decembrie 1920 s-a trecut la înfiinţarea primei unităţi de tancuri din armata română, prin transformarea Batalionului Carele de Luptă în Regimentul Carelor de Luptă. Garnizoana noii unităţi a fost stabilită în oraşul Târgovişte. În anii 1936 şi 1937 regimentul a fost dotat cu noi maşini de luptă moderne, importate din Cehoslovacia. Ca urmare a sporirii numărului de tancuri, în organica regimentului a apărut şi cel de-al treilea batalion, atât acesta cât şi celelalte primind denumiri în raport cu materialul din dotare şi anume; Batalionul 1 Care de Luptă „Renault”, Batalionul 2 Care de Luptă „R2” (România 2) şi Batalionul 3 Care de Luptă „R2”, carele de luptă R.2 erau fabricate în uzinele Skoda din Cehoslovacia.
Evoluţia structurilor de organizare, acumulările şi transformările calitative care au loc în cei 20 de ani de existenţă a armei şi noile realităţi politico-militare europene au determinat factorii de decizie ai conducerii militare superioare a ţării să aprecieze că sunt condiţii că se impune înfiinţarea unor noi formaţiuni de care de luptă în armata română. Evaluările făcute aveau la bază, pe de o parte, posibilitatea economico-financiară a statului român în perioada 1930-1940, precum şi un plan de reorganizare a armatei întocmit odată cu numirea generalului Ion Antonescu în funcţie de şef al Marelui Stat Major, la 1 decembrie 1933. O primă încercare de a dezvolta arma tancuri în armata română s-a făcut prin „legea cu privire la stabilirea cadrelor şi efectivelor armatei”, raport din 1932, iar apoi, la 20 aprilie 1934, când Ion Antonescu semna raportul ce însoţea „Instrucţiunile pentru motorizarea armatei”, document de o excepţională valoare pentru crearea unor noi unităţi şi mari unităţi de care de luptă în armata română şi înzestrarea lor cu tehnică de luptă modernă. Prin aplicarea noii legi urma să se înfiinţeze încă patru noi regimente de care de luptă. În realitate însă, a fost înfiinţat doar Regimentul 2 Care de Luptă, la 1 noiembrie 1939, cu garnizoana la Târgu Mureş.
Dezvoltarea greoaie a tancurilor ca armă în Armata României Mari a avut atât cauze economice cât şi dispunerea între adepţii liniei conservatoare, susţinători frecvenţi ai menţinerii vechilor structuri organizatorice ale armatei, şi cei ai reformelor şi înnoirilor, reprezentaţi, din păcate, destul de firav în Consiliul Superior al Armatei. Un exemplu în acest sens este acela al şedinţei Consiliului din 30 septembrie 1938 când, deşi problema în discuţie era aceea a accelerării noţiunii de motorizare a armatei române, au fost şi persoane care au susţinut cu tărie menţinerea vechilor structuri şi a genurilor de arme tradiţionale, aşa cum fuseseră ele organizate şi înzestrate într-o perioadă istorică deja depăşită.
În timpul campaniei din 1941, trupele de blindate au acţionat conform doctrinei germane, ca unite de şoc, înregistrând succese semnificative în luptele pentru eliberarea Basarabiei. După ce au fost subordonată Armatei 4 română şi angajată în operaţia de cucerire a Odesei, trupele de tancuri au fost folosite pe subunităţi, în sprijinul trupelor de infanterie. Deoarece militarii români nu erau instruiţi în acest tip de luptă, deseori tancurile au rămas fără sprijin apropiat, fapt ce a dat posibilitatea vânătorilor de tancuri sovietici să acţioneze nestânjenit. Ca urmare, trupele au suferit pierderi importante în materiale, ceea ce au diminuat semnificativ capacitatea de luptă.
Cu puţin înainte de bătălia de la Stalingrad la fiecare batalion de tancuri a fost creată câte o companie de care de luptă mijlocii formată din câte 11 tancuri T-3 şi T-4.
Odată cu sporirea numărului de subunităţi şi efective şi organizarea de noi unităţi, începând cu 26 aprilie 1944, Divizia 1 blindată este numită Divizia 1 blindată ”ROMÂNIA MARE”.
Situaţiile cele mai grele cu care s-au confruntat tanchiştii români au fost la Stalingrad, unde Divizia 1 blindată a fost efectiv decimată şi în timpul luptelor defensive din Moldova desfăşurate între 19 – 23 august 1944. După încetarea stării de război cu U.R.S.S. divizia a primit ordin să se retragă spre sud, însă, la fel ca multe alte unităţi militare româneşti, ea a fost capturată aproape în întregime de trupele sovietice în intervalul dintre 24 august- 1 septembrie.
După înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947, procesul de transformare a armatei române, început chiar de la 23 august 1944, a intrat într-o nouă fază. Din păcate, timp de aproape un deceniu, evoluţia armatei a fost marcată strict de directivele venite de la Moscova şi de prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul României. Transformările din interiorul armatei în perioada cuprinsă între începutul anului 1948 şi anul 1968 nu au cuprins numai structurile de conducere existente la nivel central. Ele au fost prezente în întregul organism militar, manifestându-se, în egală măsură, şi în organizarea, înzestrarea şi instruirea trupelor, procese în care dominaseră, timp de aproape un deceniu, concepţiile sovietice. Astfel, numai la unităţile subordonate Comandamentului Trupelor Blindate de Tancuri şi Mecanizate au fost distribuite şi tipărite în anul 1953, de către Marele stat Major, un număr de 895 de broşuri sovietice privind lupta (operaţia) de apărare şi ofensivă a armatei, instrucţiuni generale asupra tancurilor şi a proprietăţilor tehnice şi de luptă etc. Totodată, printr-un referat asupra problemelor în legătură cu organizarea şi funcţionarea Comandamentului de Tancuri, se solicitau diferite materiale pentru pregătirea cadrelor, desfăşurarea instrucţiei şi asigurarea tehnică de specialitate, arătându-se că: „… mai urgent decât toate este însă obţinerea de materiale vechi necesare formării cadrelor pentru învăţarea noului material şi al literaturii sovietice de specialitate (tancuri şi autotunuri)”.
Analizând întreaga perioadă 1945-1989 se poate spune că arma tancuri a cunoscut în armata română o evoluţie pozitivă şi că aceasta a reprezentat, cel puţin până acum, etapa de maximă dezvoltare a trupelor române de tancuri, prin amploarea organizatorică specifică, cantitatea materialului, capacitatea industriei autohtone de apărare de a produce tancuri, baza materială de instrucţie, cheltuielile materiale alocate procesului de instruire a militarilor tanchişti.
Evoluţia postbelică a tancurilor în armata română a stat sub semnul unor determinări de natură obiectivă şi subiectivă, provenind din mediul politic, economic, ideologic şi militar. Dintre acestea se detaşează însă ca însemnătate: înregimentarea mai întâi totală, apoi parţială a doctrinei şi strategiei militare a României la doctrina şi strategia militară a Tratatului de la Varşovia; tendinţele care s-au manifestat pe plan mondial în dezvoltarea armei tancuri; evoluţia economiei româneşti în general şi în special a industriei acesteia; trecerea la producerea de tancuri şi alte blindate, în cadrul creării şi dezvoltării industriei naţionale de apărare; insuficienta încredere a conducerii politice a statului român în loialitatea aliaţilor din cadrul Tratatului de la Varşovia; ambiţia politică a conducătorilor ţării, în special după 1965.
Intrarea României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice a culminat din punct de vedere militar cu integrarea ei în blocul Tratatului de la Varşovia, această nouă situaţie având profunde repercusiuni, prin faptul că armata română a trebuit să accepte şi să adere la doctrina şi strategia militară a blocului în care fusese integrată de puterea comunistă. De fapt, la început complet, iar apoi într-o măsură mai mică, doctrina şi strategia militară a întregului bloc comunist nu au reprezentat altceva decât însuşirea în totalitate, fără rezerve, a tezelor şi principiilor doctrinare şi strategice sovietice. Chiar dacă acestea aveau în vedere, la început, între altele, faptul că forma de bază şi principală a acţiunilor militare într-un viitor război va fi ofensiva desfăşurată cu mase mari de tancuri şi cu întrebuinţarea armei nucleare, statele membre ale Tratatului au fost nevoite să le accepte.
Evoluţia tancurilor în armata română a cunoscut însă şi influenţe venite din evoluţia blindatelor pe plan internaţional. Acestea s-au manifestat atât sub aspect cantitativ prin proporţionarea permanentă a numărului de tancuri din înzestrarea armatei în raport cu media numărului de tancuri existente în state de mărime comparabilă, dar, mai ales, prin îmbunătăţirea constantă a calităţii lor, chiar dacă insuficienţa resurselor nu a permis niciodată României să deţină tancuri din ultima generaţie. Practic, poate spune că tancurile au evoluat în armata română pe coordonatele tendinţelor care s-au manifestat permanent în evoluţia armei pe plan mondial. Aici trebuie, neapărat, subliniată capacitatea dovedită a proiectanţilor, inginerilor şi tehnicienilor români de a pune în practică, după 1977, într-un timp scurt, programul românesc de producere a tancurilor, program dezvoltat continuu.
Izolată parţial de celelalte state din blocul comunist după intervenţia acestora în Cehoslovacia, România, sub conducerea sa politică, a trecut la un program de dezvoltare în plan structural, organizatoric şi de înarmare fără precedent, accentul punându-se pe înfiinţarea unor noi mari unităţi mecanizate şi de tancuri pe cele mai expuse direcţii strategice şi pe producerea mijloacelor destinate apărării armate a ţării în industria românească. Primul semnal că statul român nu ar sta cu braţele încrucişate în cazul unei agresiuni a fost dat de conducerea politică a ţării prim măsurile luate în plan militar. În acest sens, printre măsurile luate imediat sau la puţin timp după invadarea Cehoslovaciei a fost şi aceea de a se înfiinţa noi mari unităţi şi unităţi, iar altele să fie redislocate pe principalele direcţii ameninţate în cazul unei agresiuni armate. Procesul a inclus şi înfiinţarea celei de a doua divizii de tancuri a armatei româna, Divizia 57 Tancuri
Momentul de criză din 1968 a declanşat, de asemenea, un proces ambiţios de creare a unei doctrine naţionale de apărare, având drept concept fundamental „apărarea patriei de către întregul popor”. Pentru operaţionalizarea unui asemenea concept strategic, în 1968 a apărut nevoia urgentării creării unei industrii proprii de apărare a României, pentru fabricarea nu numai a armamentului uşor de infanterie, ci şi a tunurilor pentru artilerie, a tancurilor, transportoarelor blindate, avioanelor şi elicopterelor, precum şi a muniţiei aferente.
Concomitent cu începerea producţiei în serie a tancului românesc, la sfârşitul anilor ”70 şi începutul anilor ”80 România a importat, într-un număr mic, tancul mijlociu T – 72 din Uniunea Sovietică, unul din cele mai performante tancuri din acea perioadă din Europa.
Între anii 1987 şi 1988, într-un timp extrem de scurt, s-a reuşit proiectarea şi realizarea prototipului şi a unei serii mici de 5 bucăţi a tancului românesc TR – 125 (P 125). Acesta îngloba cele mai noi realizări ale experienţei cercetătorilor români şi ale industriei naţionale de apărare aflată în perioada de apogeu. Este demn de remarcat că, pe acest tanc, s-au montat cale mai moderne echipamente care erau în curs de experimentare sau asimilare în fabricaţie de industria românească: tunul calibru 125 mm, mecanismul de încărcare automată a tunului, telemetru laser, calculator balistic, luneta pentru tragerile cu noul tun, noul proiector de tip L – 2, instalaţii de avertizare împotriva iluminării cu laser, cu fascicule electromagnetice, de lansare a grenadelor fumigene şi altele. Totodată, s-a reuşit experimentarea şi asimilarea noilor tipuri de muniţie pentru tun, lansatoare de grenade fumigene etc.
Procesul de reformă a organismului militar al României declanşat după anul 1990 a avut consecinţe multiple asupra evoluţiei armei tancuri în armata noastră, nota dominantă a acestora fiind diminuarea rolului tancurilor, sub influenţa tendinţelor în materie de organizare şi înzestrare a trupelor, care se manifestă în cele mai dezvoltate armate ale lumii.

Sursa: MAPN

R-2

Renault FT-17

Panzer III sau T-3

Panzer IV/T-4

R-35

T-38

R-1

T-26

T-34

TACAM T-60

Maresal

TACAM R-2

T-55

TR-580/TM-800

T-72

TR-125

TR-85

TR-85M1

🙂 La multi ani!


TR-85M1

Inca odata ma loveste amocul si-mi curge bors din nas de draci. De ce si cum? Pai….mai demultisor mi-a cazut un ochi, si nu ala de sticla, pe raportul mai mult sau mai putin oficial intocmit pentru finante referitor la exporturile permanente de armament romanesc. Asa, intamplator. Si ce sa vad acolo? Suntem buni de mizilicuri, adica livram constant munitie pentru arme individuale, ceva piese de vehicule blindate si elicoptere, casti, veste anti-glont, celebrele AKM-uri si PSL-uri, plus alte mizilicuri.

Apoi, vin vecinii nostri pe care Ria ii umfla raportand vanzari de armament in 2010 de aproape un miliard de dolari. Bre, ce mama dracului au vandut astia de atatia bani?

Pai nu cine stie ce chestii, sigur nu sofistcareli. Exporturile lor s-au dus in special in Africa, acolo unde triburile sunt dornice sa dea sulitele pe tancuri si avioane. De exemplu, Sudan si RD Congo au cumparat cam 250 de tancuri T-55 si T-72. T-55-uri avem si noi iar T-72-urile vandute de ucrainieni, din prima generatie, ar fi batute la cur de TR-85, ca sa nu mai vorbim de M1.

Sudan, o republica africana mai agitata din fire, a mai cumparat MLRS-uri Grad, obuziere auto-propulsate 2S1 Gvozdika si 1S3 Akatsia, mortiere de 82-mm si vreo 10000 de AK-47. Da si noi avem d-astea!!!!!

Ucrainienii, care in alti ani au prins livrari si mai serioase, au trimis si cate-o mostra de tehnologie spre vest, ca de exemplu ceva T-80-uri catre SUA, Frantsa si UK, si ceva sisteme de rachete aer-aer pentru Mig-uri. Evident, in scop stiintific.


Presupusul agresor

Presupusul din alt unghi. A se observa modul in care este atacat

Subiectul a fost atacat de cei de Adevarul in urma cu ceva timp. Eu de-abia am dat de subiect dar mi se pare suficient de interesant pentru a fi dezbatut aici. Mai concret, ei sustin, bazandu-se pe afirmatiile unui expert, si anume colenlul in rezerva Nicolaie Mocanu, fost tanchist, ca tancul din imagini este un TR-580 sau T-77 cum era el cunoscut la export.

Acum, tancul seamana intradevar cu un TR, mai degraba 85 decat 580, ba chiar ceva mai avansat. Imaginile nu sunt foarte clare din pacate si, oricat as fi cotrabait pe net, nu am vazut ceva mai bun. Daca in prima poza, cea indicata si in Adevarul, nu se vede partea inferioara a sasiului, in a doua lucrurile sunt mai clare. Din cate stiu eu, si e posibil sa ma insel, modernizarile romanesti ale T-55-ului au pornit de la premiza de a lungi sasiul prin adaugarea unui galet suplimentar. Asta are tot 5! Colonelul mentionat mai sus spune ca varianta de export ar fi avut 5 galeti, fata de cei 6 ai modelului fotografiat de mine si Iulica la Muzeul Militar. Pare confuzant si sincer nu ma incalzeste faptul ca protectiile laterale si tunul arata ca si cum ar fi fost romanesti.

La capitolul dovezi se mentioneaza exporturile din perioada comunista in care sute de TR-580 au luat calea Irak-ului si, sustin ei, si Siriei, totul via Egipt. Cu toate astea, soarta TR-urilor din dotarea Irakienilor nu a fost pomeninta in niciunul dintre razboaiele din Golf. Nici astea siriene nu au aparut pe nicaieri pana acum iar Wiki (ok, nu cea mai buna sursa) vorbeste de de T-55-uri si atat.

Cu Egiptul ramane legenda aia cu cele 2 tancuri trimise spre testare: unul nu a pornit, celalalt a luat foc cand a tras…..

In concluzie: lady Gogu de la Adevarul loveste din nou (aia cu doboratul de distrugator Moskva) sau au dibuit ceva cu colonelul in rezerva din dotare?


Unul dintre putinele exemplare

Astazi, rubrica „Proiecte abandonate” gazduieste un nou proiect romanesc bazat pe materie prima ruseasca. Ca asa era moda, si cam asta era arsenalul. Probabil din cauza asta a si fost abandonat.

Proiectul in cauza poarta numele de P 125 si e cunoscut de masele largi (sau mai restranse) ca MBT-ul romanesc TR-125, Tanc Romanesc cu tun de 125 mm. Cu emfaza s-a decretat ca acesta îngloba cele mai noi realizări ale experienţei cercetătorilor români şi ale industriei naţionale de apărare.

Pe la inceputul anilor ’80, România a importat din Uniunea Sovietică 30 de tancuri T-72. Consiliul Apărării a decis, în baza raportului din 13.10.1972 privind doctrina naţională de apărare, fabricarea unui tanc similar în ţară, adaptat posibilităţilor tehnologice ale industriei de armament din România. La mijlocul anilor 1980 a început proiectarea noului tanc. Au fost realizate aproximativ cinci prototipuri. Wiki e aproximativ mereu, mai ales ca sursele sale vorbesc de 3, 5 sau chiar 10 bucati.

Ok, deci TR-125 este un T-72 customizat local.

Ce avea in plus? Pai, turela şi elementele de încărcare automată au fost proiectate de ICSITEM Bucureşti iar şasiul, cu tot calabalacul din el, a fost opera ACSIT–P 124 din structura F.M.G.S. Bucureşti. Spre deosebire de tancul T-72-ul si variantele, multe, derivate, TR-125 avea şapte galeţi la fiecare şenilă, sasiul fiind astfel extins cu un metru ca sa faca loc motorului de 900 de cai putere 8VSA3 (practic un upgrade al variantei montata pe TR-85-800). Asa a ajuns TR-125 la 50 de tone fata de 41 ale unui T-72 M.

Ce mai avea? Tot ce era de top la momentul ala in industria noastra: tunul calibru 125 mm, stabilizatorul tunului 2E 25M, mecanismul de încărcare automată a tunului, calculator balistic, noul proiector de tip L–2, instalaţii de avertizare împotriva iluminării cu laser pentru lansare a grenadelor fumigene şi a capcanelor termice etc. Totodată, s-a reuşit experimentarea şi asimilarea noilor tipuri de muniţie pentru tun, lansatoare de grenade fumigene etc.

Ok, pe scurt, proiectul TR-125 arata asa:
– greutate 50 t
– echipaj: 3
-tun: 125 mm, teava lisa, cadenta 8 lovituri/minut, 39 de proiectile la bord, sistem de ochire cu stabilizator hidraulic in 2 planuri, telemetru laser integrat si SCF, distanta masurata 200-5000 m, lovitura directa 4000 m
– armament auxialiar: mitraliere 1x 1 x 7,62 mm jumelata (2000 cartuse), 1 AA x 12,7 mm (300 cartuse), lansator de grenade – 6 tuburi 81 mm (20 de proiectile)
-motor: 8 VS A3 diesel, 8 cilindri, 4 timpi, supraalimentat, 900 CP, raport 18,75 cp/t, transmisie hidromecanica, viteza maxima 60 km/h, autonomie 400 km fara rezervoare suplimentare
-blindaj: turela 400 mm stratificat, sasiu 200 mm

Proiectul a fost desfasurat in perioada 87-91 si, la finalizarea testelor, totul a murit. TR-125 nu a fost omologat, fiind tras pe dreapta din motive foarte probabil econmice, preferandu-se axarea pe proiectul TR-85, capacitatea de conversie a T-55-ului fiind destul de ridicata si preferabil de sustinut pentru industria romaneasca. De mentionat si faptul ca datorita deteriorarii relatiilor cu Rusia, T-72-uri suplimentare nu ar fi fost usor de obtinut si, chiar daca ar fi functionat, TR-125 ar fi existat in maxim 20 de exemplare, cu celelalte 10 pastrate probabil pentru canibalizare.

Ideea de a avea un tun de 125 mm mi-a placut chiar daca T-72-ul si-a dovedit de-atunci limitarile in destule razboaie moderne. O intrebare ramane totusi: ar fi fost TR-125 mai bun decat TR-85M1, bineinteles, upgradat in continuare ca si Bizonul?


Parada 1 decembrie 2010

…..si sa nu-ti iasa?

In momentul de fata, discutiile sunt centrate pe achizitia de noi avioane. Intr-un fel, foarte normal. De bine de rau, fortele terestre au vehicule cat de cat operationale, si cat de cat atualizate. Cat de catul asta s-a vazut in teatrele operationale, imediat s-au cumparat Piranha IIIC-uri si s-au imprumutat MRAP-uri de la americani. Achizitia din urma, ca si cel de HMMWV, absolut logic si normal, n-avem ce face cu MRAP-uri la noi in tara.

Dar….doctrina noastra contine tancuri ca forta de soc pentru trupele terestre. Si, de-a lungul timpului, ne-am facut bunul obicei de a ni le construi singuri. Ma rog, de a ni le modifica singuri, eh, si cu ceva ajutor extern, eventual francez si israelian. Dar oricum, industria ramane.

La un moment dat, un bloger american ma intreba ce stiu despre „cel mai bun tanc mediu” din lume, asa cum i se dusese buhul prin state celebrului TR-85M1. Nu prea multe, doar ca face parte dintr-o clasa straveche pe cale de disparitie. De ce nu am modernizat T-72-urile? Pentru ca nu am putut sa le transformam in T-90-uri, altfel, nici nu se merita. Sasiul de T-55 este mult mai fiabil decat cel de T-72, chiar daca le despart ceva ani.

Dar ce este TR-85M1-unul? Este mai mult decat un T-55 pe steroizi, adica un tanc vechi de juma de secol cu tabla ondulata repetat de ciocanele binevoitoare?

Tin minte ca am vazut unul indeaproape la Muzeul Militar si am fost surprins de cat de batrana si de neregulata este tabla pe el. Fratilor, nu este Abrams, nici Leo, nici macar T-72, este un tanc batran, foarte batran. Isi face treaba? Nu stiu, sunt sceptic.

Pe hartie TR-ul nostru zice cam asa, pe scurt:
– armura de 580 de mm standard, fara armrura reactiva sau alte chestii suplimentare, poate doar protectia laterala
– tun de 100 de mm A-308, bazat pe modelul anti-tanc M77 facut de Arsenal Resita, cu bataie pana la 4000 de metri (zice el) si 41 de proiectile la bord, rata de tragere 4-7 proiectile
– armament secundar, 2 mitraliere: 7,62 mm coaxial PKT si 12,7 mm DShK AA
– motor 8VS-A2T2M 8 cilindri, 860 cp, 17,2 cp/t, viteza maxima 60 de km pe sosea

Hm….bube: armura, tun, motor. Stiu, punctele forte sunt upgrade-urile la sistemele de bord de ochire, contramasuri, suprimare a incendiilor, comunicatii, etc. care se situeaza, tehnologic peste T-72-uri. La modernizarea TR-85-ului au participat companii internationale precum Aerospatiale Matra, Sagem, Kollmorgen-Artus, Racal dar si firme locale: ROMARM, METRA, Electromagnetica, FAUR, Elprof, Aeroteh, IOR, Prooptica, Artego, Arsenal Reşiţa, Metav, Forsev, Anticorozivul, IEMI, Rolast, Aerostar si IOEL. Asa M1-unul a ajuns sa corespunda standardelor NATO.

Dar…ce facem cu tunul? E mic, o lovi el precis din cauza sistemului Ciclop si a procesorului ala integrat Intel 8080, dar….e mic. Si fara capacitate ATGM. Ok…merge si fara….dar e mic, e ultimul tun de 100 in existenta.

Blindajul…..nu poate saracul motor sa care mai mult. Au incercat, se pare, o varianta de 1200 de cai dar ceva n-a mers. Sau nu au destule. Dar, aici, buba e circumstantiala. Asta, poate ceva reactiv peste, dar n-avem nici d-asta, noi protejam cu munitia pentru mitraliere amplasata strategic pe turela.

Motorul….mare bai, nu poate decat 17 cai pe tona. Viteza e jenanta pentru un tan mediu, teoretic optimizat pentru viteza si deplasare. Practic, e cam aceeasi, mai slaba in unele cazuri, cu a unor tancuri cu 10-15 tone mai grele.

Ne plangem ca nu mai vindem arme afara. Exceptand contractele pentru piese de schimb si AKM-uri, sughitam pe umarul Saur-ului si visam la exporturi de elicoptere si tancuri.

Deci, e cacatul bici sau nu? Sau, mai modest, e suficient pentru a da piept cu vecinii purtatori de T-72-uri, sau mai rau, de T-80-uri modernizate?


Pagina de pe Wikipedia a TR-85-ului a fost modificata, la fel si cifra pentru TR-85M1. Sunt ceva mai multe detalii, merita vizualizata. Dar intrebarea ramane: cate modele M1 sunt in dotare? Bine, wiki a mai dat si rateuri, totusi, la ultima numarare erau 56. Acum brusc, au crescut la 93. La mai mare?

PS: Cam toate paginile pentru armia noastra au fost innoite.


T-55. Pardon, Tifon 2

Se pare ca nu suntem singurii care pretindem ca ne pricepem la upgradat T-55. Astazi avem ocazia de a face cunostinta cu un alt T-55 d-asta pe steroizi.

Gelosi probabil pe Chavez care importa jucarioare rusesti, militarii din Peru au pus-o de-o colaborare extravaganta cu Ucraina, mai precis cu Biroul Morozov din Harkov (ala cu Oplot-ul). Cum Peru are vreo 300 de T-55 prin depozite, din diferite stadii si tipuri, au zis ca au cu ce lucra (suna familiar?) si uite asa a iesit minunatia de mai sus, pe numele sau adevarat T-55M8A2 Tifon 2 (a nu se confunda cu Eurofighter Typhoon a carui ora de utilizare costa cam cat un T-55 in marime naturala).

O comparatie atenta zice ca asta micu cantareste cu vreo 4 tone mai mult decat al nostru, are un motor care dezvolta 1050 hp si o viteza maxima de 45 km/h pe sosea (imposibil in Romania) si 35/h pe camp (sosea in Romania), iar tunul este de 125 mm (il bate la popou pe al nostru). Bonus: protectie pasiva, armura reactiva, sistem de contramasuri si…..cam nasol, daca e ce zice ca e, s-a dus cu titlul de glorie al TR-85M1-ului de „ze best medium tank in ze world”.

Ma rog, totusi, fiind inca in faza de testare, poate mai pica pe drum. Nu stiu ce sa zic despre upgrade-urile ucrainiene, au destula materia prima in propria batatura incat sa experimenteze ceva reusit. Mozoroii aia au traditie in tancuri pentru ca pe vremea sovietelor se ocupau de T-80, T-54/55 si chiar mai inainte, de nemuritorul T-34 inca mandru cubanez, coreean si alte natii d-astea cu inclinatii profund socialiste. Tifon-ul asta arata bine pe hartie, dar de la hartie la practica e cale lunga.