„Tu, pilotul, pleci în cerul păsărilor, nu simţi când şi cum te transformi miraculos în alt om. Omul-avion care spintecă albastrul. Viaţă de pilot de vânătoare.
Am trăit, am respirat, am murit şi m-am întors…”
***
Cuvinte săpate cu migală în carnea rece a crucii de marmură albă din marginea cimitirului feteştean, rămase de strajă la căpătâiul unui pilot de vânătoare, cu liniştea somnului veşnic vegheată de o pală vopsită într-un albastru ce părea a fi rupt din cerul de deasupra.
Pala de la căpătâiul pilotului militar…
Întotdeauna mă cutremur descoperind-o în cimitire, întotdeauna mă întreb cine este omul de acolo, de la rădăcina ei, a palei scăldate în azurul cerului… Simbol ce se pierde în negura vremii, semn de ultim respect pentru un om ce şi-a trăit viaţa lângă acea pală ce l-a servit cu credinţă, născându-i zborul ce i-a fost destin, crez şi rugăciune…
Am cunoscut pilotul care se odihneşte la rădăcina acestei pale, înfiptă adânc în inima mormântului îngrijit dintr-un colţ al cimitirului vecin cu ogorul de Bărăgan. L-am cunoscut cât poţi cunoaşte un om în câţiva ani, cum îţi permite el să îl cunoşti trăind departe unul de altul, în lumi diferite, dar uniţi de o trainică punte, legaţi de vorbitul aceleiaşi limbi şi având o rădăcină comună în ciuda diferenţelor evidente dintre noi: dragostea pentru aviaţia militară.
L-am cunoscut în floarea vârstei, la apogeul carierei lui de pilot de vânătoare, când, iscusit îmblânzitor de cai de foc din cetatea de la cotul Dunării, legendarul loc unde a zburat şi trăit o viaţă de om printre monştrii sacri ai manşei de supersonic de culoarea duralului, obişnuia să pună manşa bătrânului MiG-21 în mâinile ezitante ale tinerilor învăţăcei ai artei zborului militar, călăuzindu-i pe cărările eterice ale imprevizibilului spaţiu aerian…
L-am cunoscut în mediul lui, în regatul zborului, acolo unde m-a invitat să păşesc, spulberând aura de mister pe care mintea mea o arunca asupra aerodromului militar şi vieţii lui specifice. M-a purtat prin toate colţurile lui, explicându-mi răbdător regulamentul vieţii din locul de unde izvorăşte zborul, permiţându-mi să simt acel loc, să mă îmbib de el şi să-l iau cu mine acasă, ascuns în spatele pleoapelor şi foşnindu-mi în cotloanele minţii. Pentru mine, ca şi nepilot, gestul lui a fost generator de revelaţii, deoarece trăind acolo, în mijlocul oamenilor care fac posibil zborul, al avioanelor supersonice, al forfotei obişnuite într-o zi de zbor şi, în special, al lor, al piloţilor de vânătoare, m-am putut apropia mult de înţelegerea completă a vieţii de aerodrom militar, pierdut în imensitatea câmpiei, şi a vieţii de pilot de vânătoare, cu tot ce presupune ea, cu bune şi cu rele. Foozie mi-a fost instructor pe cărările pătrunderii înţelesului acestei lumi speciale şi de o frumuseţe aparte, uneori greu de exprimat în cuvinte, lume în care el era acasă.
I-am fost aproape când coborâşul începuse, când zadarnica luptă cu o boală necruţătoare debutase, cu sorţi de izbândă, ce-i drept, în care toţi îşi puseseră speranţele şi crezuseră cu disperare, la un moment dat…
Foozie a luptat, a luptat până la capăt, obişnuit să lupte pentru tot, acum fiind nevoit să lupte pentru propria-i viaţă… A fost o luptă grea, o luptă cum rar ţi-e dat să vezi şi din care puţini scapă, în care lupţi cu un invadator invizibil, inamic ce-şi află sălaş adânc în tine, iar pentru a putea lupta împotriva lui, trebuie să te distrugi pe tine însuţi, pentru a te reconstrui apoi, reclădindu-te mai puternic. Sarcină teribil de grea, cu şanse de izbândă infime…
Foozie a fost un om puternic, dar inamicul lui a fost mult mai perfid şi mai feroce. Obosit de anii de război încrâncenat, război de uzură în care a pătimit cât pentru zece vieţi, Foozie a închis pentru totdeauna ochii, plecând de lângă noi într-o zi urâtă de iarnă geroasă, lăsându-ne imaginea şi vorbele lui pentru a ne fi aproape când răul ne încearcă…
A plecat cu capul sus să întregească legenda, alăturându-se Escadrilei din ceruri, unde – ştiu sigur – a fost primit cu onoruri, având parte de a acea primire rezervată luptătorilor. Pentru că da, viaţa lui Foozie a fost un lung şir de lupte, o strădanie continuă, un urcuş greu pe care l-a urmat fără lamentări, o scară ale cărei trepte le-a urcat constant, drum ce l-a dus în locuri inaccesibile celor mulţi, văzând şi făcând lucruri interzise ochilor şi simţurilor celor ce nu l-au putut urma, lăsaţi în urma-i de hotărârea cu care a urcat. De acolo, de sus, trăirile în mijlocul cărora exista i-au poruncit naturii lui sensibile să încerce a împărtăşi celor de jos magia înălţimilor, iar Foozie a ascultat vocea şi a urmat imboldul, punând pe hârtie într-un mod unic şi irepetabil esenţa experienţei lui cu înaltul săgetat în cabine presurizate de supersonice nervoase, alăturându-se clubului select al celor ce au reuşit să ridice zborul militar în lumină, făcându-l accesibil înţelegerii nepiloţilor.
A publicat două cărţi şi sute de articole, a vorbit la radio şi a dat interviuri la televiziuni, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a împărţi cu ceilalţi frumuseţea de care el se îmbăta cu fiecare ridicare de pe betonul pistei, intrigând, cucerind, inspirând minţi dornice de a cunoaşte. A narat spectacole aviatice, lăsându-şi vorba lui puternic graseiată şi atât de plăcută auzului să se împletească împreună cu firele nevăzute ale zborului, contribuind activ la frumosul zilelor petrecute pe aerodrom.
Da, Foozie a fost vocea zborului militar…
Odată cu plecarea lui, nimic n-a mai fost la fel…
Scrierile lui unice n-au mai împodobit paginile revistei „Cer Senin” şi ale ziarului „Observatorul Militar”, scrieri ce le ofereau cititorilor un festin vizual special, de negăsit nicăieri altundeva. Slova lui era atent meşteşugită, cu migală de meşter bucovinean bătrân, ce lucrează cu dragoste lemnul, făcând lucruri durabile într-o lume plină până la refuz de efemer. Foozie meşterea minuţios la slovele lui, îmbinând într-un mod savuros tradiţia cu limbajul strict al profesiei lui celeste într-un mod nemaivăzut şi, cel mai probabil, irepetabil. Odată cu el, a dispărut şi un stil aparte, ce-mi părea a fi o punte între bogatele noastre tradiţii milenare, de popor gospodar şi iubitor de frumos, şi alte tradiţii, cu mult mai vechi de o sută de ani, şi ele bogate, tradiţii ale unui popor ce s-a născut cu aripi şi cu năzuinţa de-a se ridica spre cer, popor de Icari ce, judecând după vremurile pe care le trăim, pare a-i împărtăşi, din păcate, soarta…
A plecat în grabă, fără să paseze mai departe torţa promovării zborului militar, rămasă acum în grija unor încercări timide, departe de ce reprezenta el. Misiunea cinstirii memoriei celui ce-a răspuns la numele Doru Davidovici şi cel care rămâne pentru noi, cei de astăzi, cel mai bun scriitor de romane dedicate lumii piloţilor militari şi a zborului la vânătoare, a trebuit a fi preluată din mers de oameni care n-au uitat şi refuză să uite, pentru că cine uită nu merită…
Barieră în calea uitării este şi ziua de azi, 25 octombrie, când în anul de graţie 2011, comandorul Dumitru „Foozie” Berbunschi ar fi trebuit să împlinească 49 de ani…
Azi ar fi trebuit să-i fi cântat La mulţi ani, să-i fi strâns mâna lui cu degete puternice, să-l fi strâns în braţe şi pupat pe mustaţa-i de haiduc al înălţimilor, să-i fi urat de viaţă lungă şi la cât mai multe cărţi publicate, nu să-i recităm obsesiv epitaful dăltuit pe faţa netedă a unei pietre de mormânt dintr-un colţ de cimitir scăldat în vântul şuierător de Bărăgan, sub care s-a aşezat istovit mult prea devreme, decupând un gol de neumplut în inimile celor ce l-au iubit şi cărora tot ce le-a mai rămas acum este imaginea lui luminoasă, păstrată cu sfinţenie în minţi, inimi şi suflete zdrenţuite, ca o candelă ce arde cu o lumină vie, împrăştiind întunericul uitării…
***
„Tu, pilotul, pleci în cerul păsărilor, nu simţi când şi cum te transformi miraculos în alt om. Omul-avion care spintecă albastrul. Viaţă de pilot de vânătoare.
Am trăit, am respirat, am murit şi m-am întors…”
„Tu, pilotul, pleci în cerul păsărilor, nu simţi când şi cum te transformi miraculos în alt om. Omul-avion care spintecă albastrul. Viaţă de pilot de vânătoare.
Am trăit, am respirat, am murit şi m-am întors…”
***
Cuvinte săpate cu migală în carnea rece a crucii de marmură albă din marginea cimitirului feteştean, rămase de strajă la căpătâiul unui pilot de vânătoare, cu liniştea somnului veşnic vegheată de o pală vopsită într-un albastru ce părea a fi rupt din cerul de deasupra.
Pala de la căpătâiul pilotului militar…
Întotdeauna mă cutremur descoperind-o în cimitire, întotdeauna mă întreb cine este omul de acolo, de la rădăcina ei, a palei scăldate în azurul cerului… Simbol ce se pierde în negura vremii, semn de ultim respect pentru un om ce şi-a trăit viaţa lângă acea pală ce l-a servit cu credinţă, născându-i zborul ce i-a fost destin, crez şi rugăciune…
Am cunoscut pilotul care se odihneşte la rădăcina acestei pale, înfiptă adânc în inima mormântului îngrijit dintr-un colţ al cimitirului vecin cu ogorul de Bărăgan. L-am cunoscut cât poţi cunoaşte un om în câţiva ani, cum îţi permite el să îl cunoşti trăind departe unul de altul, în lumi diferite, dar uniţi de o trainică punte, legaţi de vorbitul aceleiaşi limbi şi având o rădăcină comună în ciuda diferenţelor evidente dintre noi: dragostea pentru aviaţia militară.
L-am cunoscut în floarea vârstei, la apogeul carierei lui de pilot de vânătoare, când, iscusit îmblânzitor de cai de foc din cetatea de la cotul Dunării, legendarul loc unde a zburat şi trăit o viaţă de om printre monştrii sacri ai manşei de supersonic de culoarea duralului, obişnuia să pună manşa bătrânului MiG-21 în mâinile ezitante ale tinerilor învăţăcei ai artei zborului militar, călăuzindu-i pe cărările eterice ale imprevizibilului spaţiu aerian…
L-am cunoscut în mediul lui, în regatul zborului, acolo unde m-a invitat să păşesc, spulberând aura de mister pe care mintea mea o arunca asupra aerodromului militar şi vieţii lui specifice. M-a purtat prin toate colţurile lui, explicându-mi răbdător regulamentul vieţii din locul de unde izvorăşte zborul, permiţându-mi să simt acel loc, să mă îmbib de el şi să-l iau cu mine acasă, ascuns în spatele pleoapelor şi foşnindu-mi în cotloanele minţii. Pentru mine, ca şi nepilot, gestul lui a fost generator de revelaţii, deoarece trăind acolo, în mijlocul oamenilor care fac posibil zborul, al avioanelor supersonice, al forfotei obişnuite într-o zi de zbor şi, în special, al lor, al piloţilor de vânătoare, m-am putut apropia mult de înţelegerea completă a vieţii de aerodrom militar, pierdut în imensitatea câmpiei, şi a vieţii de pilot de vânătoare, cu tot ce presupune ea, cu bune şi cu rele. Foozie mi-a fost instructor pe cărările pătrunderii înţelesului acestei lumi speciale şi de o frumuseţe aparte, uneori greu de exprimat în cuvinte, lume în care el era acasă.
I-am fost aproape când coborâşul începuse, când zadarnica luptă cu o boală necruţătoare debutase, cu sorţi de izbândă, ce-i drept, în care toţi îşi puseseră speranţele şi crezuseră cu disperare, la un moment dat…
Foozie a luptat, a luptat până la capăt, obişnuit să lupte pentru tot, acum fiind nevoit să lupte pentru propria-i viaţă… A fost o luptă grea, o luptă cum rar ţi-e dat să vezi şi din care puţini scapă, în care lupţi cu un invadator invizibil, inamic ce-şi află sălaş adânc în tine, iar pentru a putea lupta împotriva lui, trebuie să te distrugi pe tine însuţi, pentru a te reconstrui apoi, reclădindu-te mai puternic. Sarcină teribil de grea, cu şanse de izbândă infime…
Foozie a fost un om puternic, dar inamicul lui a fost mult mai perfid şi mai feroce. Obosit de anii de război încrâncenat, război de uzură în care a pătimit cât pentru zece vieţi, Foozie a închis pentru totdeauna ochii, plecând de lângă noi într-o zi urâtă de iarnă geroasă, lăsându-ne imaginea şi vorbele lui pentru a ne fi aproape când răul ne încearcă…
A plecat cu capul sus să întregească legenda, alăturându-se Escadrilei din ceruri, unde – ştiu sigur – a fost primit cu onoruri, având parte de a acea primire rezervată luptătorilor. Pentru că da, viaţa lui Foozie a fost un lung şir de lupte, o strădanie continuă, un urcuş greu pe care l-a urmat fără lamentări, o scară ale cărei trepte le-a urcat constant, drum ce l-a dus în locuri inaccesibile celor mulţi, văzând şi făcând lucruri interzise ochilor şi simţurilor celor ce nu l-au putut urma, lăsaţi în urma-i de hotărârea cu care a urcat. De acolo, de sus, trăirile în mijlocul cărora exista i-au poruncit naturii lui sensibile să încerce a împărtăşi celor de jos magia înălţimilor, iar Foozie a ascultat vocea şi a urmat imboldul, punând pe hârtie într-un mod unic şi irepetabil esenţa experienţei lui cu înaltul săgetat în cabine presurizate de supersonice nervoase, alăturându-se clubului select al celor ce au reuşit să ridice zborul militar în lumină, făcându-l accesibil înţelegerii nepiloţilor.
A publicat două cărţi şi sute de articole, a vorbit la radio şi a dat interviuri la televiziuni, a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a împărţi cu ceilalţi frumuseţea de care el se îmbăta cu fiecare ridicare de pe betonul pistei, intrigând, cucerind, inspirând minţi dornice de a cunoaşte. A narat spectacole aviatice, lăsându-şi vorba lui puternic graseiată şi atât de plăcută auzului să se împletească împreună cu firele nevăzute ale zborului, contribuind activ la frumosul zilelor petrecute pe aerodrom.
Da, Foozie a fost vocea zborului militar…
Odată cu plecarea lui, nimic n-a mai fost la fel…
Scrierile lui unice n-au mai împodobit paginile revistei „Cer Senin” şi ale ziarului „Observatorul Militar”, scrieri ce le ofereau cititorilor un festin vizual special, de negăsit nicăieri altundeva. Slova lui era atent meşteşugită, cu migală de meşter bucovinean bătrân, ce lucrează cu dragoste lemnul, făcând lucruri durabile într-o lume plină până la refuz de efemer. Foozie meşterea minuţios la slovele lui, îmbinând într-un mod savuros tradiţia cu limbajul strict al profesiei lui celeste într-un mod nemaivăzut şi, cel mai probabil, irepetabil. Odată cu el, a dispărut şi un stil aparte, ce-mi părea a fi o punte între bogatele noastre tradiţii milenare, de popor gospodar şi iubitor de frumos, şi alte tradiţii, cu mult mai vechi de o sută de ani, şi ele bogate, tradiţii ale unui popor ce s-a născut cu aripi şi cu năzuinţa de-a se ridica spre cer, popor de Icari ce, judecând după vremurile pe care le trăim, pare a-i împărtăşi, din păcate, soarta…
A plecat în grabă, fără să paseze mai departe torţa promovării zborului militar, rămasă acum în grija unor încercări timide, departe de ce reprezenta el. Misiunea cinstirii memoriei celui ce-a răspuns la numele Doru Davidovici şi cel care rămâne pentru noi, cei de astăzi, cel mai bun scriitor de romane dedicate lumii piloţilor militari şi a zborului la vânătoare, a trebuit a fi preluată din mers de oameni care n-au uitat şi refuză să uite, pentru că cine uită nu merită…
Barieră în calea uitării este şi ziua de azi, 25 octombrie, când în anul de graţie 2011, comandorul Dumitru „Foozie” Berbunschi ar fi trebuit să împlinească 49 de ani…
Azi ar fi trebuit să-i fi cântat La mulţi ani, să-i fi strâns mâna lui cu degete puternice, să-l fi strâns în braţe şi pupat pe mustaţa-i de haiduc al înălţimilor, să-i fi urat de viaţă lungă şi la cât mai multe cărţi publicate, nu să-i recităm obsesiv epitaful dăltuit pe faţa netedă a unei pietre de mormânt dintr-un colţ de cimitir scăldat în vântul şuierător de Bărăgan, sub care s-a aşezat istovit mult prea devreme, decupând un gol de neumplut în inimile celor ce l-au iubit şi cărora tot ce le-a mai rămas acum este imaginea lui luminoasă, păstrată cu sfinţenie în minţi, inimi şi suflete zdrenţuite, ca o candelă ce arde cu o lumină vie, împrăştiind întunericul uitării…
***
„Tu, pilotul, pleci în cerul păsărilor, nu simţi când şi cum te transformi miraculos în alt om. Omul-avion care spintecă albastrul. Viaţă de pilot de vânătoare.
Am trăit, am respirat, am murit şi m-am întors…”
Mi-e tare dor de dumneata, Foozie…
Poetu’
*
Sursa: Povesti de aerodrom
Respect şi mulţumiri!
Alex Neagu
griffon236
Resboiu
Resboiu - military & co. 