T-64, T64E, Rusia, respectiv Ucraina. Ştiri cu testoasele T-64 :)

Poster T-64E, la 1600 X 868. Click pe el!

Staaaaţi niţel, şi răbdare stimabililor! Până la subiectul cu up-gradarea tancurilor T-64, să vorbim despre trimiterea lor în marş către cuptor!

În urmă cu nişte timp, găsisem şitea pe la Gur Khan, dar am uitat de ea şi s-a pierdut pe la numeroasele ştiri uitate în bookmarks.

So, Rusia trimite la reciclare industrială peste o mie de tancuri T-64, care în prezent sunt cele mai vechi tancuri din Armata Rusă, după ce anul trecut au fost pensionate tancurile T-62 şi T-55, la Lad Camp, în Transbaikalia.

Despre tristul şi ghinionistul T-64 putem spune că în ultimii douăzeci de ani a fost folosit în Rusia doar pentru antrenamentul conductorilor de tanc. Cantitatea mare de tancuri din acest tanc devenise atât de nedorită, încât cele care se stricau nu erau reparate ci scoase din dotare.

Numai pe la vecinii şi prietenii noltri, ucraineenii, mai se fabrică, pe la Harkov, în varianta T-64BM „Bulat”. Care, probabil că-s sadici. 🙂

Bătrânul T-64 a apărut prin ’60 şi a fost primul tanc cu sistem automat de încărcare a tunului! Mai ceva, T-64  a fost primul tanc ce a utilizat telemetrul, blindajul compozit şi puternicul tun de 125 milimetri.

Zic cei de la Izvestia… că tancul T-64 s-a descurcat bine în Afganistan, Transnistria, Cecenia şi Georgia. Să-i credem? 🙂

Oricum, T-64 a fost aşa de bun, încât după ce tanchistadorii rusnaci au devenit chei datorită gestului cu smulsul buclelor când li se stricau motoarele şi alte alea, au comandat dezvoltarea unui tanc derivat, care să meargă ruseşte!!

Aşa, a apărut T-72… Comandat la numai trei ani de la intrarea în dotare a tancului T-64! 🙂

Ceea ce a transformat tancurile T-64 în vechituri de înaltă calitate…

T-64, jafuri de lux!

Vorba lui Victor Murakhovsi (editorul şef al revistei Arsenal) care a declarat către Izvestia că singurul beneficiu de pe urma tancurilor T-64 sunt cele 30-35 de tone de metal de bună calitate ce vor rezulta în urma topirii fiecăruia din ele.

Şi tot conform spuselor lui Murakhovski, până în anul 2015 când va apare tancul nou în totalitate şi al întregii familii de derivate – Armata – baza unităţilor de tancuri ale Rusiei va fi formată din T-80, T-90 şi T-72 modernizate.

Blogărul tanchistador „Gur Khan”, apropos de îndoiala mea de mai sus, cu privire la cât de bine s-au descurcat tancurile T-64 prin războaie, ne spune că în Afganistan au luptat tancuri T-34-85, T-54, T-55 şi T-62, în prima campanie din Cecenia au fost utilizate T-72 şi T-80, iar în cea de-a doua numai T-72. Doar în Georgia a apărut şi T-64, însă numai cele ale Infanteriei Marine, dar care după ce au debarcat în Potiv şi au activat în regiune din 1992 şi până în 1993, nu au avut deloc parte de lupte.

Adicătelea, şi ruşii au jurnalişti „Lady Gaga”! 🙂

E? Eeee... T-64E!

Şi acum, cu îmbunătăţeala!

Ucraineenii de la uzina de ţestoase din Harkov încearcă să-i sinucidă şi pe alţii, mai exact oferă la export către ţările sărace, tancuri T-64E modernizate.

Principala minune e înlocuirea motorului 5TDF cu cel 5TDFE! Îmbunătăţirile modelului „E” duc în final şi la o creştere a puterii, de la 700 la 850 cai putere – 21,4 %! Per total însă, cel mai important aspect este că noul motor este mult mai fiabil!

Pe lângă tunul de 125 mm capabil să tragă şi rachete ghidate Combat şi Reflex, şi mitraliera coaxială de 7,62 mm, echipajul dispune acum de două posturi telecomandate pe turelă, capabile de a opera mitraliere grele de 12,7 mm (600 cartuşe), mitraliere de 7,62 mm (1200 cartuşe), tun automat GSh-23L (900 proiectile) şi lansator automat de grenade AG-17 (100 proiectile).

Modulele de armament

În primă fază, recunosc, n-am înţeles şi-a mai dat o citeală. Aşa e.

Cică, modulele sunt instalate în nişte cilindri şi pot fi schimbate în timp scurt. Şi iarăşi un cică: atunci când ieşi cu ţestosul din oraş, de exemplu, şi ai de purtat lupte în munţi, dealuri, sau să străpungi o linie cu numeroase fortificaţii la teren, vei dori să schimbi modulul cu tun GSh-23L cu cel al lansatorului automat de grenade K-17, fapt care se rezolvă repedea!

Mişto treaba. Plus că modulele sunt compatibile cu armament Occidental, putând opera M-2NV, sau Mk-19, iar modulele avariate pot fi înlocuite uşor.

Modulele alea dăştepte foc!

Protecţia propusă în viitorul tunning include sistemele DZ „Knife”, sau varianta îmbunătăţită „Knitting”.

Şi acum, reclama:D

T-64E, datorită costului relativ scăzut, dar şi impresionantelor capacităţi de luptă, poate deveni nu numai atractiv pentru săraci, dar şi un competitor real pentru tancul T-64BM „Bulat”.

Prima ieşire în lume a lui T-64E a avut loc cu ocazia VE Day din 2011.

Surse: Izvestia şi Gur Khan

 

Filmulete: Examen la tanchistadori – Kaliningrad

 

Rusia a retras ultimile tancuri T-55 din serviciu

În galeria foto de mai la vale, câteva imagini cu pensionarea bătrânelor „55”-uri din insula Kunashir – arhipelagul Kurile.

În locul acestora, vor sosi tancuri T-80BV.

Enjoy:

Sursa: Siberian Shapran

 

Arjun II, 8 milioane bucata. Urmeaza 124 de bucati din cel mai tanc urat…

ARJUN... tank-trouble

Click pe poza si se face mare si citibila.

 

Ziua tanchistilor romani

Astazi, 1 august, este ziua tanchistilor din armata romana. Acest articol este dedicat in cinstea tuturor celor care au servit aceasta arma, pe timp de razboi sau pace.

România a fost printre primele ţări din sud-estul Europei cu unitati blindate dedicate. Data constituirii primului batalion de tancuri sau care de lupta a fost 1 august 1919, unitatea avand garnizoana in Mihai Bravu. Încă din primăvara anului 1919, Ministerul de Război îşi propusese să înfiinţeze atât o şcoală, cât şi un batalion de care de luptă, lucru consfinţit de contractul încheiat de guvernul român cu cel francez.
La 1 ianuarie 1921, prin Înalt Decret nr. 5488 din 25 decembrie 1920 s-a trecut la înfiinţarea primei unităţi de tancuri din armata română, prin transformarea Batalionului Carele de Luptă în Regimentul Carelor de Luptă. Garnizoana noii unităţi a fost stabilită în oraşul Târgovişte. În anii 1936 şi 1937 regimentul a fost dotat cu noi maşini de luptă moderne, importate din Cehoslovacia. Ca urmare a sporirii numărului de tancuri, în organica regimentului a apărut şi cel de-al treilea batalion, atât acesta cât şi celelalte primind denumiri în raport cu materialul din dotare şi anume; Batalionul 1 Care de Luptă „Renault”, Batalionul 2 Care de Luptă „R2” (România 2) şi Batalionul 3 Care de Luptă „R2”, carele de luptă R.2 erau fabricate în uzinele Skoda din Cehoslovacia.
Evoluţia structurilor de organizare, acumulările şi transformările calitative care au loc în cei 20 de ani de existenţă a armei şi noile realităţi politico-militare europene au determinat factorii de decizie ai conducerii militare superioare a ţării să aprecieze că sunt condiţii că se impune înfiinţarea unor noi formaţiuni de care de luptă în armata română. Evaluările făcute aveau la bază, pe de o parte, posibilitatea economico-financiară a statului român în perioada 1930-1940, precum şi un plan de reorganizare a armatei întocmit odată cu numirea generalului Ion Antonescu în funcţie de şef al Marelui Stat Major, la 1 decembrie 1933. O primă încercare de a dezvolta arma tancuri în armata română s-a făcut prin „legea cu privire la stabilirea cadrelor şi efectivelor armatei”, raport din 1932, iar apoi, la 20 aprilie 1934, când Ion Antonescu semna raportul ce însoţea „Instrucţiunile pentru motorizarea armatei”, document de o excepţională valoare pentru crearea unor noi unităţi şi mari unităţi de care de luptă în armata română şi înzestrarea lor cu tehnică de luptă modernă. Prin aplicarea noii legi urma să se înfiinţeze încă patru noi regimente de care de luptă. În realitate însă, a fost înfiinţat doar Regimentul 2 Care de Luptă, la 1 noiembrie 1939, cu garnizoana la Târgu Mureş.
Dezvoltarea greoaie a tancurilor ca armă în Armata României Mari a avut atât cauze economice cât şi dispunerea între adepţii liniei conservatoare, susţinători frecvenţi ai menţinerii vechilor structuri organizatorice ale armatei, şi cei ai reformelor şi înnoirilor, reprezentaţi, din păcate, destul de firav în Consiliul Superior al Armatei. Un exemplu în acest sens este acela al şedinţei Consiliului din 30 septembrie 1938 când, deşi problema în discuţie era aceea a accelerării noţiunii de motorizare a armatei române, au fost şi persoane care au susţinut cu tărie menţinerea vechilor structuri şi a genurilor de arme tradiţionale, aşa cum fuseseră ele organizate şi înzestrate într-o perioadă istorică deja depăşită.
În timpul campaniei din 1941, trupele de blindate au acţionat conform doctrinei germane, ca unite de şoc, înregistrând succese semnificative în luptele pentru eliberarea Basarabiei. După ce au fost subordonată Armatei 4 română şi angajată în operaţia de cucerire a Odesei, trupele de tancuri au fost folosite pe subunităţi, în sprijinul trupelor de infanterie. Deoarece militarii români nu erau instruiţi în acest tip de luptă, deseori tancurile au rămas fără sprijin apropiat, fapt ce a dat posibilitatea vânătorilor de tancuri sovietici să acţioneze nestânjenit. Ca urmare, trupele au suferit pierderi importante în materiale, ceea ce au diminuat semnificativ capacitatea de luptă.
Cu puţin înainte de bătălia de la Stalingrad la fiecare batalion de tancuri a fost creată câte o companie de care de luptă mijlocii formată din câte 11 tancuri T-3 şi T-4.
Odată cu sporirea numărului de subunităţi şi efective şi organizarea de noi unităţi, începând cu 26 aprilie 1944, Divizia 1 blindată este numită Divizia 1 blindată ”ROMÂNIA MARE”.
Situaţiile cele mai grele cu care s-au confruntat tanchiştii români au fost la Stalingrad, unde Divizia 1 blindată a fost efectiv decimată şi în timpul luptelor defensive din Moldova desfăşurate între 19 – 23 august 1944. După încetarea stării de război cu U.R.S.S. divizia a primit ordin să se retragă spre sud, însă, la fel ca multe alte unităţi militare româneşti, ea a fost capturată aproape în întregime de trupele sovietice în intervalul dintre 24 august- 1 septembrie.
După înlăturarea monarhiei la 30 decembrie 1947, procesul de transformare a armatei române, început chiar de la 23 august 1944, a intrat într-o nouă fază. Din păcate, timp de aproape un deceniu, evoluţia armatei a fost marcată strict de directivele venite de la Moscova şi de prezenţa trupelor sovietice pe teritoriul României. Transformările din interiorul armatei în perioada cuprinsă între începutul anului 1948 şi anul 1968 nu au cuprins numai structurile de conducere existente la nivel central. Ele au fost prezente în întregul organism militar, manifestându-se, în egală măsură, şi în organizarea, înzestrarea şi instruirea trupelor, procese în care dominaseră, timp de aproape un deceniu, concepţiile sovietice. Astfel, numai la unităţile subordonate Comandamentului Trupelor Blindate de Tancuri şi Mecanizate au fost distribuite şi tipărite în anul 1953, de către Marele stat Major, un număr de 895 de broşuri sovietice privind lupta (operaţia) de apărare şi ofensivă a armatei, instrucţiuni generale asupra tancurilor şi a proprietăţilor tehnice şi de luptă etc. Totodată, printr-un referat asupra problemelor în legătură cu organizarea şi funcţionarea Comandamentului de Tancuri, se solicitau diferite materiale pentru pregătirea cadrelor, desfăşurarea instrucţiei şi asigurarea tehnică de specialitate, arătându-se că: „… mai urgent decât toate este însă obţinerea de materiale vechi necesare formării cadrelor pentru învăţarea noului material şi al literaturii sovietice de specialitate (tancuri şi autotunuri)”.
Analizând întreaga perioadă 1945-1989 se poate spune că arma tancuri a cunoscut în armata română o evoluţie pozitivă şi că aceasta a reprezentat, cel puţin până acum, etapa de maximă dezvoltare a trupelor române de tancuri, prin amploarea organizatorică specifică, cantitatea materialului, capacitatea industriei autohtone de apărare de a produce tancuri, baza materială de instrucţie, cheltuielile materiale alocate procesului de instruire a militarilor tanchişti.
Evoluţia postbelică a tancurilor în armata română a stat sub semnul unor determinări de natură obiectivă şi subiectivă, provenind din mediul politic, economic, ideologic şi militar. Dintre acestea se detaşează însă ca însemnătate: înregimentarea mai întâi totală, apoi parţială a doctrinei şi strategiei militare a României la doctrina şi strategia militară a Tratatului de la Varşovia; tendinţele care s-au manifestat pe plan mondial în dezvoltarea armei tancuri; evoluţia economiei româneşti în general şi în special a industriei acesteia; trecerea la producerea de tancuri şi alte blindate, în cadrul creării şi dezvoltării industriei naţionale de apărare; insuficienta încredere a conducerii politice a statului român în loialitatea aliaţilor din cadrul Tratatului de la Varşovia; ambiţia politică a conducătorilor ţării, în special după 1965.
Intrarea României în sfera de influenţă a Uniunii Sovietice a culminat din punct de vedere militar cu integrarea ei în blocul Tratatului de la Varşovia, această nouă situaţie având profunde repercusiuni, prin faptul că armata română a trebuit să accepte şi să adere la doctrina şi strategia militară a blocului în care fusese integrată de puterea comunistă. De fapt, la început complet, iar apoi într-o măsură mai mică, doctrina şi strategia militară a întregului bloc comunist nu au reprezentat altceva decât însuşirea în totalitate, fără rezerve, a tezelor şi principiilor doctrinare şi strategice sovietice. Chiar dacă acestea aveau în vedere, la început, între altele, faptul că forma de bază şi principală a acţiunilor militare într-un viitor război va fi ofensiva desfăşurată cu mase mari de tancuri şi cu întrebuinţarea armei nucleare, statele membre ale Tratatului au fost nevoite să le accepte.
Evoluţia tancurilor în armata română a cunoscut însă şi influenţe venite din evoluţia blindatelor pe plan internaţional. Acestea s-au manifestat atât sub aspect cantitativ prin proporţionarea permanentă a numărului de tancuri din înzestrarea armatei în raport cu media numărului de tancuri existente în state de mărime comparabilă, dar, mai ales, prin îmbunătăţirea constantă a calităţii lor, chiar dacă insuficienţa resurselor nu a permis niciodată României să deţină tancuri din ultima generaţie. Practic, poate spune că tancurile au evoluat în armata română pe coordonatele tendinţelor care s-au manifestat permanent în evoluţia armei pe plan mondial. Aici trebuie, neapărat, subliniată capacitatea dovedită a proiectanţilor, inginerilor şi tehnicienilor români de a pune în practică, după 1977, într-un timp scurt, programul românesc de producere a tancurilor, program dezvoltat continuu.
Izolată parţial de celelalte state din blocul comunist după intervenţia acestora în Cehoslovacia, România, sub conducerea sa politică, a trecut la un program de dezvoltare în plan structural, organizatoric şi de înarmare fără precedent, accentul punându-se pe înfiinţarea unor noi mari unităţi mecanizate şi de tancuri pe cele mai expuse direcţii strategice şi pe producerea mijloacelor destinate apărării armate a ţării în industria românească. Primul semnal că statul român nu ar sta cu braţele încrucişate în cazul unei agresiuni a fost dat de conducerea politică a ţării prim măsurile luate în plan militar. În acest sens, printre măsurile luate imediat sau la puţin timp după invadarea Cehoslovaciei a fost şi aceea de a se înfiinţa noi mari unităţi şi unităţi, iar altele să fie redislocate pe principalele direcţii ameninţate în cazul unei agresiuni armate. Procesul a inclus şi înfiinţarea celei de a doua divizii de tancuri a armatei româna, Divizia 57 Tancuri
Momentul de criză din 1968 a declanşat, de asemenea, un proces ambiţios de creare a unei doctrine naţionale de apărare, având drept concept fundamental „apărarea patriei de către întregul popor”. Pentru operaţionalizarea unui asemenea concept strategic, în 1968 a apărut nevoia urgentării creării unei industrii proprii de apărare a României, pentru fabricarea nu numai a armamentului uşor de infanterie, ci şi a tunurilor pentru artilerie, a tancurilor, transportoarelor blindate, avioanelor şi elicopterelor, precum şi a muniţiei aferente.
Concomitent cu începerea producţiei în serie a tancului românesc, la sfârşitul anilor ”70 şi începutul anilor ”80 România a importat, într-un număr mic, tancul mijlociu T – 72 din Uniunea Sovietică, unul din cele mai performante tancuri din acea perioadă din Europa.
Între anii 1987 şi 1988, într-un timp extrem de scurt, s-a reuşit proiectarea şi realizarea prototipului şi a unei serii mici de 5 bucăţi a tancului românesc TR – 125 (P 125). Acesta îngloba cele mai noi realizări ale experienţei cercetătorilor români şi ale industriei naţionale de apărare aflată în perioada de apogeu. Este demn de remarcat că, pe acest tanc, s-au montat cale mai moderne echipamente care erau în curs de experimentare sau asimilare în fabricaţie de industria românească: tunul calibru 125 mm, mecanismul de încărcare automată a tunului, telemetru laser, calculator balistic, luneta pentru tragerile cu noul tun, noul proiector de tip L – 2, instalaţii de avertizare împotriva iluminării cu laser, cu fascicule electromagnetice, de lansare a grenadelor fumigene şi altele. Totodată, s-a reuşit experimentarea şi asimilarea noilor tipuri de muniţie pentru tun, lansatoare de grenade fumigene etc.
Procesul de reformă a organismului militar al României declanşat după anul 1990 a avut consecinţe multiple asupra evoluţiei armei tancuri în armata noastră, nota dominantă a acestora fiind diminuarea rolului tancurilor, sub influenţa tendinţelor în materie de organizare şi înzestrare a trupelor, care se manifestă în cele mai dezvoltate armate ale lumii.

Sursa: MAPN

R-2

Renault FT-17

Panzer III sau T-3

Panzer IV/T-4

R-35

T-38

R-1

T-26

T-34

TACAM T-60

Maresal

TACAM R-2

T-55

TR-580/TM-800

T-72

TR-125

TR-85

TR-85M1

🙂 La multi ani!

 

Arjun upgradat

Cel mai urat tanc din lume

Cu siguranta cel mai urat tanc din lume, corcitura corciturilor, Arjun-ul, a terminat-o cu modernizarile. DRDO, o chestie indiana specializata in cercetare si dezvoltare, a comis treaba asta inlocuind motorizarea si transmisia nemtesti cu tehnologie indiana, probabil aceeasi folosita si pentru Tata, ca doar cele doua vehicule sunt compatibile la capitolul aspect fizic :-)).

Arjun II va avea cam 90% tehnica domestica in timp ce uratania actuala are doar 58%, restul chestii furate din alte tancuri nemtesti sau rusesti (lol). Normal, II-ul o sa fie mai smecher si, tinand cont ca la primul se chinuie de prin 1973, II-ul o sa apara imediat dupa F-35-ul de serie (ironie, da?).

Oricum, nu e de mirare ca desi se cacaie la tancul indigen de atatia ani, de dragul ideii, indienii se bazeaza in principal pe T-90 rusesc ca MBT standard.

Sursa: Defensenews

 

Israelul vinde tancuri. Vreau si eu!

TAB BTR Namer

Sursa: Wiki

Aia care nu vand arme nimanui, niciodata, cei mai iubiti dintre pamanteni, mai ales prin zona lor pe-acolo, au anuntat ca vand arme. Cum cine? Israelul bre. Ce, credeai ca vorbesc de castraveti?

In fine. Produsele puse la plezneala sunt tancul Merkava editia 4 si APC-ul Namer. Ca sa nu se trezeasca Siria sau Iranul cu oferte, baietii astia zic ca le vand doar natiunilor pretene sau alora cu care n-au nica de impartit. Pai si noi, nu? Pai cum dracu nu ca tancul costa doar 4 milioane de dolar iar APC-ul jumate. O bagatela!

Merkava arata bine, mereu, in toate editiile sale a facuta. 4-ul a intrat in productie prin 2001 si in dotare in 2004. Merkava este considerat unul dintre cele mai puternice tancuri moderne si Israelul a dovenit ca are cu ce sa se laude.

Namer-ul este bazat pe sasiurile Merkava 1 si 2, fiind astfel destul de bine protejat. Turela sa este controlata din interior si transportorul are o capacitate de 11 oameni, dintre care 3, membrii echipajului. Ah da, are si toaleta.

Detaliile tehnice erau pe undeva…..dar nu conteaza, ideal e ca sunt la oferta.

Sursa: Strategy page

 

Iranistanul insista pentru S-300

 

Replica iranistaneza

 

Generalul Ahmad Vahidi, ministru pe razboi sfant in Iranistan a declarat ca Teheranul inca se tine de negocieri cu Moscova pentru achizita de sistem S-300.  Iranul insista pe prevederile unui acord semnat deja in 2007 intre cele doua tari in timp ce Kremlinul considera vanzarea drept o incalcarea a ultimului set de sanctiuni impus de ONU ca urmare a belicozitatii iranistaneze din ultimul timp.

Bineinteles ca baietii lui Ahmadine….ala, se cam sterg cu sanctiunile undeva insistand ca respectivele arme sunt defensive si ca au tot dreptul sa se apere de invadatorii necredinciosi. Pare ok.

Rusii insa s-au suparat destul de rau. Presedintele Medvedev a luat foarte in serios Rezolutia ONU 1929 din 9 iunie 2010 si a taiat firul pentru livrari catre Iran care ar fi trebuit sa includa tancuri, sisteme de artilerie de mare calibru, elicoptere, rachete si chiar nave maritime.  Contractul in valoare de 800 de mil. de dolari US pentru achizitia de S-300 cat pentru 5 batalioane de garda este doar o parte a bubei deci.

UPDATE: Asa cum semnala si drull, discutiile cu iranistanienii nu au dus la achizitia rachetelor ci la luarea in calcul de catre teparii rusi (nu e clar daca s-au dat ori ba banii) a unei variante de despagubire a Iranului pentru afacerea ratata cu S-300.

Sursa: Ria Novosti, desigur

 

Despre T-95 si ceva rude

Tancul T-90

Sursa: Ria Novosti

Pe la începutul anului, Rusia a băgat la naftalină programul pentru dezvoltarea lui T-95. Din păcate l-au oprit, deşi în ultimii doi ani au fost alocaţi mai mulţi bani pentru înlocuirea dotării din perioada Războiului Rece. T-95, simbolul întineririi, foarte necesar Armatei Ruse, a fost parcat. Hibernează până la noi ordine.

Lucrul la acest tanc a început în 1995, dar nu a ajuns prea departe pentru că bugetul militar abia putea acoperi cheltuielile pentru hrană şi combustibili. Munca la el însă a continuat şi în 2000 a fost gata prototipul, despre care nu s-au aflat decât puţine informaţii. Abia în urmă cu doi ani presa rusă a început să publice articole despre un nou „super tanc”, dar nici de data aceasta nu au apărut detalii. S-a spus numai că noul tanc poate atinge viteza de 60 kilometri pe oră, dispune de facilităţi pentru ca echipajul să rămână la bord pentru 24 de ore neîntrerupt şi posedă abilitatea de a distruge orice tanc existent, în timp ce pentru propria protecţie dispune de un sistem unic, de „apărare activă”, sub forma unor mini-rachete care interceptează rachetele atitanc ce se apropie, la care se adaugă şi dotarea cu ERA. Chiar şi după stoparea programului, încă nu există detalii.

În prezent, cel mai modern tanc al Rusiei este T-90 din care deţine circa 500 exemplare. T-90 este un foarte evoluat T-72 şi la bază a fost creat ca un proiect de rezervă. Succesorul lui T-72 era planificat să fie T-80, dar ca şi T-62 şi T-64 de dinainte, T-80 nu a corespuns aşteptărilor. Aşa că T-72, cu o turleă mult îmbunătăţită şi tot felul de gadgeturi, a fost botezat T-90. Cu o greutate de 47 tone, T-90 are cam aceleaşi dimensiuni cu T-72. Acelaşi ambalaj, dar cu un conţinut superior. Iar cu echipaje bine antrenate, poate fi mortal.

T-72 aflate în dotare, este un vehicul de 41 de tone, lung de 7,4 metri, lat de 3,6 metri şi înalt de 2,45. În contrast, americanul M-1 are 62 detone, 10 metri lungime, 3,7 metri lăţime şi este înalt de 2,6 metri. Greutatea în plus este reprezentată în mare parte de blindaj, iar atacat frontal M-1 este încă foarte greu de distrus. Pentru a suprevieţui, T-72nu numai că trebuie accesorizat, dar necesită şi un echipaj foarte bine antrenat. Mare parte din ţările utilizatoare de T-72 nu prea investesc în antrenamentul echipajelor, dar asta face diferenţa într-o luptă. Rusia plănuieşte să-şi antreneze echipajele de pe T-90 mult mai intens, ceea ce va face o diferenţă mai mare decât T-95.

Mare parte din cele 20 000 tancuri ale Rusiei sunt din tipurile T-72 şi T-80, ambele fiind ţinte de antrenament pentru tancurile Occidentale (M-1, Leopard, Challenge, Leclerc). T-90 este ceva mai bun, dar T95 a fost întotdeauna un mister şi în aparenţă avea mult echipament care încă nu funcţiona. Rusia plănuise să înlocuiască majoritatea tancurilor T-72 şi T-80 cu T-90 şi T-95, în 2025. După această dată, noul super tanc T-95 ar fi trebuit să înceapă înlocuirea lui T-90. Sau, cam aşa ceva.

Ruşii sperau să aibă T-95 în uz începând cu 2020.

Acum, planul este să aibă cel puţin câteva sute de T-90 în următoriul deceniu… ceea ce nu va fi prea uşor de realizat: fiecare T-90 costă cam 2,5 milioane de dolari.

Sursa: Strategypage.com

 

Leclerc pentru Romania – numai o dorinta

Printre neajunsurile Armatei Romane se găseşte şi lipsa unui tanc de nivelul MBT-urilor moderne, problemă care cu siguranţă nu va avea parte de rezolvare cel puţin în următorii cinci ani. Ori poate chiar mai rău şi, cu pesimism combinat cu realitatea, aş spune că de multe ori m-am gândit că foarte probabil ne vom lua adio de la arma tancuri într-o posibilă Românie cu Terestrele compuse numai din Brigăzi de infanterie uşoară cu APC-uri şi insuficiente IFV.

Ce este tancul? Un mijloc greu de luptă, puternic, blindat, cu mare putere de foc, folosit în unităţi mobile pentru crearea de breşe în linia frontului, învăluirea pe flancuri şi exploatarea în adâncime.

Mai poate fi folosit şi în defensivă, camuflat sau îngropat la teren atât la zonă de şes cât şi mai eficient, în zone de deal, atât în escarpe cât şi în contraescarpe.

Istoria ne-a mai arătat însă despre tanc că poate fi scos pe străzile marilor oraşe pentru spijinirea loviturilor de stat, ori şi mai grav, pentru împrăştierea manifestanţilor.

Şi tot istoria ne-a arătat că până în prezent nu s-a reuşit transformarea lui într-un instrument eficient pentru purtarea luptelor urbane.

În contextul actual ne putem întreba dacă tancul îşi mai găseşte locul în costisitoarele inventare ale armatelor lumii. Răspunsul, vag, este totuşi foarte real: şi nu, şi da. Ori, mă gândesc, pentru unii este „da”, iar pentru alţii „nu”.

La momentul apariţiei lui, tancul s-a achitat de scopul pentru care fusese inventat: să rupă fronturile statice de tranşee protejate cu sârmă ghimpată protejată de cuiburi de mitralieră. După ţestoase curgea infanteria – regina bătăliilor.

După finalul primei conflagraţii mondiale, tancul a bătut pasul pe loc din vina gândirii greşite a geniilor militare bune de trimis la geriatrie.

Era prea nou pentru tradiţionalişti.

Ce-i drept, progresul tehnologic din perioada interbelică a revenit la lentoarea stării de Pace, iar orbecăiala care a dus la apariţia unor gafe de tancuri… n-a impresionat.

În apropierea declanşării celui de-al doilea război mondial câţiva militari au avut revelaţii cu privire la utilizarea eficientă a tancurilor, dar la declanşarea conflagraţiei, dincolo de propagandă a fost harababură mare. Doctrine greşite, lipsa de coordonare (nema radio), blindaje subţiri şi drepte, îmbinări prin nituire, tunuri uşoare, lipsa mitralierei jumelate cu tunul, a celei din partea frontală a cutiei blindate, chiar lipsa mitralierelor sau prezenţa doar a mitralierei, oţeluri moi, motoare slabe comparativ cu greutatea, suspensii varză, etc. Fiecare tip de tanc a avut handicapurile sale.

Dacă este doar să credem, nemţii au făcut praf tot cu Blitzkrieg-ul lor şi au inventat războiul modern. Dacă deschidem ochii, vedem că ruşii au avut cu câteva zile mai înainte de world war 2  impresionanta victorie de la Nomonhan. Dincolo de propagandă, nemţii au avut pierderi mari la capitolul tancuri. Polonia a fost de fapt războiul-şcoală, cu clasele mici. Abia în Franţa au învăţat să lupte modern, ceea ce a dus la succesul ofensivei din prima parte a luptelor din Rusia.

Acum, ne putem băga şi noi în seamă cu restul lumii…

Pre-ww2 României i-ar fi prins bine CKD Lt-38, împreună cu licenţa şi linia de fabricaţie a tot ce îl compunea, dar n-a fost aşa. Ne-am ales cu un regiment de Skoda Lt-35, un tanc nu prea fiabil şi două batalioane cu Renault 35 lente, slab armate, cu un echipaj din doar doi oameni, dintre care cel aflat în turelă era one man show.

Am fi fost impresionanţi în zonă, dotaţi cu cel mai bun tanc existent la declanşarea celui de-al doilea război mondial.

N-am fost şi nici n-am fost mulţumiţi măcar. Nici măcar n-am avut de ajuns. Niciodata n-am avut nimic bun şi de ajuns.

Acum, măcar suntem iar în Alianţă. Forţa fie cu noi!

E oare de ajuns? Pe polonezi nu i-a ajutat asta, atunci, după cum nici pe unguri sau cehoslovaci nu i-a încălzit faptul că ceva mai târziu erau aliaţi cu statele care i-au invadat.

Cum niciodată nu putem  şti ce ne rezervă viitorul, e bine să fim pregătiţi şi să avem cu ce să ne opunem, atât ca dotare cât şi în ceea ce priveşte pregătirea.

Care ar fi Lt-38-ul care ni s-ar potrivi nevoilor de acum?

Din fericire acum avem de unde alege şi e pace. Probabil va mai fi şi nu ne vom lovi de isbucnirea unui război care să oprească livrările şi să necesite introducerea tancurilor comandate, de urgenţă, în dotarea ţării producătoare aşa cum se întâmpla prin ’39-’40 cu majoritatea comenzilor militare de pe întreaga planetă.

De-ar fi să ne axăm numai pe infanterie uşoară, cu câte un divizion de Piranha cu tun de 105 mm la fiecare brigadă, adio tancuri. Dacă în cadrul Alianţei (Forţa fie cu noi!) se va considera că vom fi mai folositori aşa decât cu TR-85M1/2/x şi T-55, am scăpa mai ieftin atât la achiziţie cât şi în exploatare.

Dacă însă ni s-ar năzări pe tancuri noi, oricum n-ar fi pe bune alegerea viitorului, însă în opinia mea ar trebui să cumpărăm Leclerc.

Nu Abrams, nu Leo 2, nu Challenger II şi nici Merkava, noi nouţe sau proaspăt revopsite.

De primele trei scap repede – sunt prea grele şi nu-s suficient de agile, iar Merkava pare a fi potrivit doar pentru nevoile Israelului. Lupta clasică tanc-contra-tanc necesită mobilitate! Nemţii au obţinut rezultatele lor prin mobilitate, chiar dacă au înfruntat cu tanchetele lor (să nu uităm că o perioadă îndelungată au fost dotaţi majoritar cu Panzer I şi II) mai puternicele TP-7, Renault 35/40, Somua S35, Hotchkiss H35, BT-7.

Cum foarte probabil nu vom avea bani pentru pregătirea echipajelor, măcar vehiculul să poată compensa prin calităţile lui. Degeaba am avea tancuri de aproape şaptezeci de tone! Ar însemna doar să ne bazăm, în primul rând, pe şoriciul lor gros. Artileristic, tunurile de pe contracandidaţii lui Leclerc sunt comparabile cu al său. Că-i GIAT sau Rheinmetall, IMI, Oto Melara de pe Ariete, sau L30, toate pot scoate din luptă cel mai probabil adversar – tancul T-72.

Personal, prefer să dispunem de un tanc care să poată accelera rapid atât înainte cât şi înapoi. Prefer tancurile Leclerc, pentru că îşi pot schimba rapid poziţia. Şi, prefer să avem avioane, elicoptere, artilerie, APC-uri şi IFV-uri care să coopereze cu tancurile în cazul unui război.

Leclerc: agil şi mortal.